Aceeași privire uimită

Mă iau uneori
după urmele de lumină
ale viselor ce nu se termină
nici în rime și nici în culori,
și uit de câte ori am mai trăit,
cât de mult, când,
ori dacă m-a văzut cineva plecând.

Poate n-am să știu niciodată
cum să acopăr cu privirea
iubiri ce-au fost odată,
ori cum să-mi țin firea
atunci când muzica mă ridică
pe-o scenă unde nu se trag cortine
și-mi tace ca să poată să îmi zică:
ia-mă cu tine, ia-mă cu tine…

Tac și eu.
Nu mai pâlpâie nicio stea,
iar privirea mea uimită
e aceeași, la fel de arcuită
ca și atunci când se îndrăgostea
nebunește de tine.

Călin Pavăl

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*