Visând, nemaivisând

Noaptea dispare în fiecare zori de zi,
degeaba vrei s-o ții sub pleoapele închise,
a mai plecat și ieri, cu visele-ți târzii,
luând chezașe gânduri și fantezii promise.

Și te așază ziua, iar, în veșnica oglindă,
și ochii largi deschiși visează încă zbor,
dar umbrele te-ajung, le vezi cum se perindă
în fața ta, deasupra, te-ating și-atuncea dor.

Iluzii-n alb și negru, ca boabele de rouă,
se așază, neștiute, nechemate ori poate regăsite
în norii strânși în palme, și-atuncea lași să plouă
și gând și vis și vânt și ceruri – toate contopite.

Și vrei să pleci, încerci să-ți supraviețuiești tu ție,
călcând atent, să-ți vindeci urmele sub pași,
lăsând firimituri în urma ta, de o mie de ori o mie,
fotografii neclare, mai mult schițate, pentru cei rămași.

Sunt licurici deasupra ori poate stele căzătoare,
ori degetele tale răsfirate, pădurea între, fremătând,
cu crengi înfipte-n adânc în suflet, ooo, cât doare,
și nu mai vrei, și evadezi din tine – visând, nemaivisând.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*