Văile învolburate ale Cuciulatului

E gheaţă pe stâncă, aşa că ne căţărăm în zig-zag, atenţi să nu alunecăm. Apoi ajungem în vârf. Avem de ales. În stânga, valea care porneşte de deasupra peşterii Lii. În dreapta, la mică distanţă de peşteră, portalul. Valea care îl străbate printre stâncile care-l mărginesc te poartă prin pădure prin locuri de-a dreptul frumoase. În plus, dacă eşti atent, poţi găsi scoici şi melci fosilizaţi. Deci, în dreapta.

Căţărare de iarnă

cuciulat_vale__11_cuciulat_vale__12_

Parcăm maşina în faţa barului, ca de obicei, atunci când ajungem în Cuciulat. E soare şi senin, dar suflă un vânt rece de tot, aşa că ne tragem bine căciulile pe cap, mănuşile pe mâini şi o luăm pe vale în sus, către pădurea care adăposteşte peştera Lii. Ne aşteptam să fie noroi, având în vedere că a plouat şi ziua precedentă şi dimineaţa, dar totul e îngheţat. Urmăm cărarea pietruită care ne duce la păşunea de lângă Cuciulat, apoi coborâm prin pădure până dăm de vale, o vale învolburată cum n-am mai văzut-o, deşi, ulterior, ni s-a spus că asta nu-i nimic, că e şi mai mare când se topesc zăpezile. Peştera Lii am mai vizitat-o de multe ori şi ne spunem să nu ne mai oprim acolo, dar când dăm cu ochii de şuvoiul tumultuos de apă care se revarsă de pe stâncă, ne răzgândim. Dar, ca să ajungem la peşteră trebuie să traversăm valea, lucru deloc uşor fără să te uzi, aşa că mergem de-a lungul văii, agăţându-ne de rădăcinile copacilor, până găsim un loc prin care putem să trecem. Ok, am trecut. La baza stâncii, în bazinul de apă format de ploaie plutesc bucăţi mari de gheaţă. Ridicând privirea zăresc urechile de alpinism lăsate acolo de cei care au urcat pe stâncile netede care mărginesc peştera, trasee care, deşi nu lungi, au un grad de dificultate destul de ridicat, şi-mi amintesc de zilele când mă căţăram şi eu pe acolo.

cuciulat_vale__2_cuciulat_vale__1_

Aruncăm o privire şi, zâmbind, ne hotărâm să nu mergem pe lângă vale, ci să ne căţărăm pe stânca înaltă de vreo nouă – zece metri. De-a dreptul nu e posibil, e gheaţă şi umezeală, aşa că o luăm în zig-zag, în etape scurte. Urcăm trei metri drept, apoi doi paşi la dreapta, încet, să nu alunecăm. „Nu te uita în jos, uită-te pe unde o iau eu, să-ţi iei puncte de reper”, îi spun celui de sub mine. „Ok, stai acolo, să văd dacă se poate mai departe”. Urc încă câţiva metri de-a dreptul. „Hai şi tu!”. Apoi ajungem în vârf, unde vântul ne ia în primire. Ne-am încălzit de la căţărare şi nu-i deloc plăcut să simţim aerul rece cum ne intră pe sub haine, aşa că nu stăm prea mult.

Încă o căţărare de iarnă

Sunt două văi. Una care porneşte de deasupra peşterii şi una care trece prin portalul aflat în partea dreaptă. Am mai fost şi într-un loc şi-n celălalt, dar valea care străbate portalul e mai spectaculoasă şi, în plus, acolo, dacă eşti atent, poţi găsi scoici şi melci fosilizaţi, aşa că…

cuciulat_vale__4_cuciulat_vale__5_
Mergem un timp pe creastă, apoi coborâm către portal, un loc superb, pe care-l redescoperim de fiecare dată cu aceeaşi încântare. Deşi nu se întind pe o zonă foarte mare, pereţii de piatră care mărginesc valea portalului te duc cu gândul la munţi şi aproape că nu-ţi vine să crezi că eşti în Sălaj. Superb! Însă coborârea nu e nici pe departe uşoară, zăpada şi gheaţa ne fac viaţă grea, aşa că apelăm la cordelina din dotare, altfel riscăm să alunecăm, iar până jos sunt vreo 15 metri. Trecem cordelina pe lângă un copac, apoi coborâm până la un pinten de piatră, chiar deasupra văii. Recuperăm cordelina şi, nu fără efort, mai coborâm câţiva metri, apoi încă puţin şi ajungem la baza stâncii. Hmm, valea portalului e inundată şi nici vorbă să putem merge mai departe pe acolo. „Dacă tot nu putem prin vale, hai să vedem dacă putem să mai facem o căţărare”, arunc eu nada, care e prinsă zâmbind a încuviinţare. „Ok, mă duc să văd dacă se poate”. În faţa mea, două stânci creează un fel de horn nu foarte înalt, cam patru – cinci metri, la capătul căruia rădăcina unui copac pare destul de solidă ca să ne folosim de ea să ieşim de acolo. Prize sunt, dar mici şi alunecoase, iar spaţiul e prea îngust ca să mă folosesc de presiunea în opoziţie a picioarelor şi spatelui, aşa că mă folosesc de mâini şi mă trag puţin câte puţin către ieşirea din horn. Rucsacul din spate mă incomodează teribil, dar acum e prea târziu să mai pot să-l dau jos. Mai găsesc o priză, înfig bocancul într-o crăpătură şi mă împing către ieşire. Apoi mă opresc.

cuciulat_vale__16_cuciulat_vale__7_

Arunc o privire sub mine şi-mi dau seama că e prea riscant să dau undă verde celui de jos, fără prea multă experienţă, şi, în plus, nici nu pot să-l asigur, aşa că mă hotărăsc să cobor înapoi şi să urcăm pe unde am venit. Ceea ce şi fac, nu fără emoţii, coborârea e întotdeauna mai grea decât căţărarea, însă sunt ghidat de celălalt şi ajung fără probleme jos. Nu stăm deloc, e frig de-a binelea. Unul după altul, folosindu-ne din nou de cordelină şi punându-ne la încercare muşchii braţelor, ajungem deasupra stâncilor, unde ne oprim puţin să ne tragem sufletul, apoi urmăm o cărăruie făcută de animale care duce către ieşirea din portal. Peisajul de sub noi e superb, iar valea mărginită de stâncile îngheţate ne lasă fără cuvinte. Facem câteva poze, apoi mergem mai departe pe lângă cursul de apă, însă pentru puţin timp. În faţa noastră, un bazin adânc de apă face imposibilă trecerea mai departe. Şedinţă scurtă – pe versantul stâng sau pe cel drept? „Pe cel drept e mai uşor, nu e atât de abrupt, şi, fiindcă-i îngheţat, eu zic să o luăm pe acolo, e mai sigur”, îmi spune my teammate, iar eu sunt de acord. Apoi, peretele abrupt din stânga îmi face cu ochiul.

Încă o căţărare de iarnă?

Arunc o privire şi mă îndrept către peretele vertical de aproape cinci metri. „E gheaţă şi n-o să poţi, hai să urcăm pe altundeva”, aud în timp ce caut din priviri eventualele prize. „Încerc să văd dacă se poate, şi dacă nu, o luăm pe altundeva”, îi răspund. Apoi, ajung lângă perete. Mă agăţ şi urc vreo doi metri. Însă e totul îngheţat, stânca e sfărâmicioasă şi alunec înapoi. Hmm, ce naiba? Mai încerc o dată. Găsesc un loc unde să-mi înfig vârful bocancului, încă unul, mai urc puţin, apoi încerc să mă trag în mâini, dar e totul instabil, aşa că alunec înapoi. Din nou. Mă uit şi văd o rădăcină deasupra peretelui, suficient de groasă cât să mă ţină dacă reuşesc să mă agăţ de ea, însă e prea sus, aşa că scot cordelina, fac un dublu opt, agăţ o carabină de nod şi o arunc încercând să agăţ cordelina de rădăcină. Prea la dreapta. Apoi prea sus. „Mama lor de crengi, că mi se încurcă cordelina!”. Apoi, într-un final, reuşesc. Urc încet, rădăcina e prea ieşită în afară, iar cordelina mai mult mă încurcă. Însă încăpăţânarea-mi toarnă gaz pe foc, iar eu, ca o maimuţă beată, mă ţin doar într-o mână, bălăngănindu-mă aiurea pe stâncă. Totuşi, transpirând din greu, reuşesc să ajung la rădăcină, mă agăţ cu ambele mâini de ea şi mă trag deasupra stâncii. Uf, am ajuns. Apoi, privesc în jos. Nici vorbă să poată urca şi celălalt, doar dacă aş avea coarda şi hamul la mine, să pot să-l asigur cum trebuie. Unde mi-a fost capul? Ne punem repede de acord şi stabilim altă traseu, mult mai sigur, la doar câţiva metri de locul pe unde am urcat eu. „Stai să desfac cordelina şi mergem încolo”, spun.

cuciulat_vale__18_cuciulat_vale__20_
Marginea stâncii, instabilă din cauza gheţii, se rupe subit sub mine, aruncându-mi picioarele în aer. Dau din mâini, încercând să-mi refac echilibrul, şi chiar să încerc să mă prind de ceva. Prea târziu. Sunt deja în aer şi tot ce pot să fac e să îmi controlez pe cât posibil căderea în gol, să nu mă răstorn cu capul în jos către bolovanii care se îndreptau năucitor de repede către mine. Totul pare ireal. „Să nu dau cu capul”. Aterizez pe spate, apoi mă trezesc pe burtă, cu faţa în zăpadă. Linişte. Mă întorc cu faţa în sus, unde întânesc privirea mai mult decât îngrijorată a celuilalt. „Eşti bine?”, aud aproape şoptit. Fac o analiză mentală rapidă. „Cred că da”, răspund. Mai stau un minut întins pe spate, încercând să mă adun, apoi mă ridic. Şi simt fiorul de durere străfulgerându-mă. Trag adânc aer în piept. Încet, în linişte, ne punem în mişcare.

De pe creastă, la lac

Ajungem pe creastă, apoi urmăm o cărare care ne duce de-a lungul crestei până deasupra peşterii Lii. Dacă coborâm de-a dreptul ajungem la peşteră, însă noi o luăm la dreapta, coborâm o pantă abruptă, apoi la stânga, şi dăm peste o formaţiune de stânci apărută parcă de nicăieri. Unele parcă-s ciuperci uriaşe de piatră. Trecem pe lângă ele, apoi urmăm cursul apei care duce către peştera Lii, şi, într-un final ajungem, din nou, la valea învolburată, pe care o traversăm, de data asta prin alt loc. Mergem tot înainte pe cursul apei şi, după câteva minute de mers, ajungem la lac. Un lac micuţ, mărginit de o potecă din beton, acum în paragină, cu nişte stâlpi ruginiţi din metal ieşind ca nişte oase rupte din el. În amonte, apa murdară se revarsă cu putere peste un prag în lăcuşor, umplându-l de spumă, de parcă ar fi o maşină uriaşă de spălat rufe. Cine şi de ce a construit poteca?

cuciulat_vale__10_cuciulat_vale__21_
Lăsăm în urmă lacul, ieşim din pădure, coborâm cărarea şi intrăm în curtea unei case, pe care o ştiam nelocuită, ca să scurtăm. Dăm de ditamai dulăul, care îşi arată mârâind colţii. Un ins, probabil cel care stă acolo, ne priveşte mirat. „Putem trece pe aici?”, ne cerem voie. „Sigur”, vine răspunsul, „câinele nu muşcă. Aţi fost la peşteră?”. Îi spunem că da, nu intrăm în amănunte să n-o lungim, şi ieşim din curte însoţiţi de privirea insului şi de dulăul care îşi arată tot mai ameninţător colţii. Ajungem apoi la barul din sat, unde suntem întâmpinaţi de un alt ins, care ne pune, binevoitor, aceeaşi întrebare: ”Aţi fost la peşteră?”.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*