Uriaşii de piatră de la poalele pădurii

După ce ne-am rătăcit de mai multe ori şi ne-am învârtit în cerc, când pe-o vale, când pe alta, făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva am pierdut firul raţiunii, am hotărât să ieşim din pădure şi să reconstituim traseul din vară care să ne ducă acolo. La uriaşii de piatră, undeva, în mijloc de nicăieri, la vreo cinci, şase kilometri de Gâlgăul Almaşului.

Urme în zăpadă prin Grădina Zmeilor

uriasi_piatra__15_uriasi_piatra__1_

Am intrat în Grădina Zmeilor (a câta oară?), strâmbând din nas la vederea chiciului în care s-a transformat o zonă superbă, cândva mirosind a sălbatic. Am ieşit repede de pe trotuarele nelalocul lor acolo, simţindu-ne ca şi cum ne-ar fi murdărit tălpile, apoi am intrat în pădure, urmând cărarea care să ne ducă dincolo de zona Grădinii. În jur, linişte. Nici picior de om în pădurea îngheţată. Strigătele din vară a celor care merg să-şi mai prăjească un mic şi să mai râgâie o bere par o născocire şi mulţumim frigului şi zăpezii pentru asta. Acum suntem doar noi. O luăm pe cărare până la prima boltă de piatră, acum acoperită de o mare de ţurţuri de gheaţă gălbui, şi coborâm să facem câteva poze. Rămânem acolo câteva minute minunându-ne de lucrarea naturii, apoi ieşim din zonă, părăsim cărarea şi o luăm prin pădure. În jur, copacii îmbrăcaţi cu zăpadă creează tot felul de forme ciudate, iar noi ne tragem de mânecă umul pe altul: “Uite un şarpe boa. Uite o bufniţă. Uite un iepure uriaş”. Şi, tot lăsând urme pe zăpadă, ne intersectăm cu o altă cărare, pe care o lăsăm în dreapta, şi mergem către vest, cu gândul că o să ajungem repede la cărarea care să ne ducă la uriaşi, că doar am mai fost acolo o dată, aşa că o să găsim repede drumul. Ce vorbeşti? Am bătut pădurea-n lung şi lat, rătăcind de mai multe ori când într-o vale, când în alta, însă fără rezultat. Cărarea pe care o ţineam minte că am urmat-o acum ceva timp, e drept că la întoarcere, părea că-i doar o plăsmuire a minţilor noastre. O luăm iar la picior, urcăm o culme, apoi alta, iar priveliştea nu e deloc cea pe care o aşteptam şi, ca să ne bulverseze şi mai tare, zăpada face ca totul să pară la fel şi ni se pare că ne învârtim în cerc. Parcă ne-am juca de-a v-aţi ascunselea prin pădure. Aşa că ieşim din pădure în primul luminiş, ne oprim şi scoatem harta şi busola.

În sfârşit, la uriaşi

uriasi_piatra__21_uriasi_piatra__20_

Ne uităm pe hartă, consultăm busola şi ne punem de acord cu locul în care ne aflăm. Iar asta înseamnă că, pentru a ajunge acolo unde vroiam, trebuie să o luăm către vest-sud-vest. OK. O luăm la deal, printre tufe, afundându-ne în zăpada brăzdată de o sumedenie de urme lăsate de tot felul de animale. În stânga, o cărăruie duce către o căsuţă singuratică, aflată nu foarte departe, care aduce a căsuţa din povestea cu Hansel şi Gretel, şi, involuntar, arunc o privire peste umăr după Baba Cloanţa. Lăsăm căsuţa în poveste, trecem cu greu printr-o pădurice deasă, crengile plesnindu-ne mai tot timpul, coborâm o pantă abruptă, iar peisajul începe să devină familiar şi ştim că de data asta suntem pe drumul cel bun. Aşa că iuţim pasul, mai traversăm o pajişte, o luăm la dreapta şi, în sfârşit, în faţă, nu foarte departe, zărim pădurea la poalele căreia stau de veghe uriaşii noştri de piatră. După alte câteva minute suntem lângă stânci. Fără frunzele copacilor care să le mascheze, stâncile par mai mari decât când le-am văzut vara, iar contrastul cu albul zăpezii trasează clar conturul fiecărui uriaş în parte. Primii parcă ar fi nişte butoaie şi, când ajungem la baza lor, ne dăm seama cât sunt de mari – cât un bloc cu trei etaje. Au pereţii netezi, şi nici vorbă să poată fi escaladaţi, aşa că le dăm ocol şi ajungem la un perete de stâncă înalt de vreo zece metri, îmbrăcat cu o grămadă de sloiuri mari de gheaţă.

uriasi_piatra__22_uriasi_piatra__25_

Traversăm cu grijă zona, nu de alta, dar chiar n-am vrea să ne pricopsim cu vreun sloioc din ăla uriaş în căpăţâni, că sigur s-ar pune punct întâlnirii cu uriaşii de piatră. Facem câteva poze, ne tragem căciulile bine pe cap, fiindcă e tot mai rece şi resimţim deja frigul, şi mergem mai departe, aproape lipiţi de stânci, încercând să evităm derdeluşul aflat la doi-trei paşi de noi. Însă, urmând calea asta, am ajuns deasupra unei stânci. La stânga, un hău nu foarte mare, de vreo 10 metri. La dreapta, stânca netedă. În faţa noastră, o strungă, o coborâre abruptă şi lungă de vreo 10 – 12 metri. Să o luăm înapoi, nici vorbă, ar dura prea mult să ocolim, şi se face destul de târziu, aşa că, strunga. În mod normal, n-ar fi foarte periculos, dar gheaţa şi zăpada îmi cam provoacă mâncărimi. Totuşi, arunc o privire şi împart coborârea în etape scurte, care par mai uşor de realizat. OK, le spun celorlalţi să rămână pe loc şi pornesc. Cobor încet, înfingându-mi bine bocancii în zapadă, încercând să fac trepte pentru o coborâre sigură pentru cei din urmă. Un picior pe stânca din stânga, altul pe cea dreaptă, apoi mă proptesc în mâini, mă balansez puţin să-mi găsesc o poziţie mai sigură şi sar.

uriasi_piatra__27_uriasi_piatra__28_

Ajung la un fel de balcon lat de câţiva centimetri, îndeajuns însă pentru o poziţie sigură din care să-i coordonez pe ceilalţi, care, folosind treptele săpate, ajung lângă mine. Mai coborâm încă câţiva metri, apoi alunecare controlată până la poalele stâncii, la timp, fiindcă începuseră să ne îngheţe mânile. Trecem pe sub un sutien uriaş de piatră şi ajungem la un pârâu îngheţat, lângă care o stâncă sub forma unei piramide ne trimite cu gândul la piramidele din Egipt. Facem o mică pauză, apoi ne uităm la ceas. Mai avem o oră şi se întunecă.

Pe platou

Scot aparatul de fotografiat să fac nişte poze, şi îi văd pe ceilalţi cu coada ochiului că vor să urce de-a dreptul. Le strig să stea cuminţi, că e alunecos şi n-o să poată urca, dar îi las să-şi facă damblaua, în timp ce-i privesc cum fac un pas înainte şi coboară doi, de parc-ar fi în desenele animate cu Tom şi Jerry. Râdem, apoi ne regrupăm şi decidem să o luăm de-a dreptul pe lângă stânci, într-o urcare abruptă şi lungă, fiindcă suntem deja contracronometru. Cei aproape 50 de metri de urcat s-au dovedit mai grei decât ne aşteptam, fiindcă am fost nevoiţi să ne agăţăm cu mâinile de rădăcinile care se iţeau de sub zăpadă şi, în scurt timp, nu ne mai simţeam degetele de la frig, plus că era chiar greu să-ţi păstrezi echilibrul pe panta abruptă şi îngheţată.

uriasi_piatra__29_uriasi_piatra__30_

Însă, totuşi, chiar dacă era greu, când unul avea nevoie, apărea întotdeauna o mână de ajutor de la celălalt. Într-un sfârşit, am ajuns la capătul pantei, acolo unde, pe o zonă întinsă, un platou de piatră mărginea pădurea. Dăm o raită pe platou, apoi privim în jos, spre hăul de unde am venit şi parcă nu ne venea să credem că e atât de adânc. De jos se vedea doar o parte a stâncilor şi nu păreau a fi atât de înalte. Oricum, de pe platou priveliştea e superbă şi merită efortul pe care trebuie să-l depui să ajungi acolo. Iar, dacă n-ar fi fost atât de târziu, am mai fi stat să cercetăm locul, dar dacă trebuie să pleci, trebuie să pleci. Aşa că, ne luăm iar rucsacii în spate şi intrăm din nou în pădure.

Nu, nu încolo, înapoi

Mergem pe ceea ce părea a fi o cărare, apoi pe alta, care parcă venea de nicăieri, apoi alta. Sau, cel puţin, păreau a fi cărări. Oricum, direcţia era cea bună, aşa că am ţinut-o tot aşa vreo 15 minute, după care am ajuns la o cărare mai largă, care ne părea familiară. La stânga? La dreapta? La stânga, că doar n-o să ne rătăcim iarăşi. De rătăcit, nu ne-am mai rătăcit, şi, după 15 minute de mers alert, arunc într-o doară, a glumă: „Să vezi că mergem în direcţia greşită”. După vreo 3 minute, se confirmă: „Fir-ar! Mergem în direcţia greşită”.

uriasi_piatra__18_uriasi_piatra__31_

A naibii orientare prin zăpadă. Însă nu avem timp de dezbateri pe tema orientării în pădure, deja e aproape întuneric şi mai avem mai bine de jumătate de oră până să ajungem la cărarea care duce spre Grădina Zmeilor. Aşa că, băgăm viteză şi ne orientăm mai mult din instinct, iar, într-un final dăm de cărarea pe care venisem acum câteva ore. Răsuflăm uşuraţi. Părăsim cărarea şi o luăm în direcţia luminiţelor care se vedeau la marginea pădurii. Ieşim dintre stânci şi o luăm pe drumul care ne duce la Zen cea albă, acoperită toată de zăpadă. În stânga, un cioban cu turma lui de oi parcă se scurge încet la vale. Reuşim să deschidem uşile îngheţate şi, patinând, o luăm din loc. E deja întuneric.

 

Călin Pavăl

 

1 Comentariu

  1. Patrimonel says:

    Pe cand despre interventiile si constructiile neautorizate sau efectuate in zona de protectie?!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*