Umbra nefirească a unui copac de demult

Razele calde aleargă peste
câmpia atât de colorată
– o grămadă de flori, de toate felurile –
apoi, brusc,
se opresc mirate deasupra unei umbre.

Copacul,
născut acolo sau ajuns acolo
din întâmplare,
şi-a consumat aproape toate frunzele,
mai are doar pentru încă o pală de vânt.

Hmmmm, vântul…
Să ofere frunzele, ultimele,
încercând să mai simtă o dată răsuflarea lumii?
Chiar e singurul copac pe câmpie?
Sau e şi el o floare, altfel de floare?
Oamenii sunt mai toţi ipocriţi,
asta înseamnă că nu au toţi suflete?
De unde vine?
Cine a plantat sămânţa?
Cineva de pe altă planetă?
De ce s-a lăsat îmblânzită vulpea Micului Prinţ?
Cum poţi fi singur între ceilalţi?
Plouă?
De ce au trebuit să moară Romeo şi Julieta?
De ce e tăcerea uneori atât de zgomotoasă?
Luna e doar a mea, nu?

O pasăre pe-o creangă, mă iubeşte?
Totuşi, să fie oare şi el e floare?
Neeeeee, florile sunt frumoase…

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*