Uimire

Ecoul pașilor se numără-n drumuri,
amprente de timp întipărite-n pustiu,
tresărind în clipite pierdute în vremuri.
Mai sunt? Nu mai sunt? Nici nu mai știu.


Nici nu mai știu ce să fac cu tine,
mi-a spus tăcerea, legănându-mă
pe brațe la fel ca mama pruncul nou-născut.
Și m-am cuibărit în liniștea tăcerii,
împletindu-mi visele,
colorându-le cu pașii
sângerându-mi de atâtea drumuri,
de atâtea opriri,
de atâtea rătăciri…


Atâtea rătăciri, aievea ori din altă viață,
stau de veghe la capăt de lume,
și amintiri se confruntă stând față în față
și mi se-nînfig în piept încercând să mă-ndrume.


Să mă-ndrume unde?
Ecoul pașilor mă urmează fidel,
la pas ori alergând de nebun
odată cu mine,
iar amintirile nu au cum să țină
pasul cu mine,
nici cu ecoul urmându-mă
la fel ca umbra într-o zi însorită.


Într-o zi însorită,
am să mă-ntorc acasă,
cu privirea-mi uimită
de cât ești de frumoasă…


Călin Pavăl

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*