Transalpina: „Cam greu o ţâră, da’ no!”

29 iulie – 13 august 2011

Harta traseu Transalpina

De data asta suntem cinci, adunaţi care de pe unde, fiecare cu problemele lui, cu semnele lui de întrebare. Însă totul e pe planul doi, o să vedem noi ce şi cum, ne dorim de mult să ajungem pe Transalpina, aşa că ne punem de acord asupra perioadei. Apoi, după ce vin confirmările cum că fiecare are liber atunci, stabilim traseul – traversăm Apusenii, apoi Transalpina, Retezatul, din nou Apusenii. Şi ce-o mai fi să fie. Bani nu prea avem, însă bicicletele sunt puse la punct, coburii pregătiţi, iar vremea se anunţă bună, excepţie făcând primele trei zile – se anunţă ploaie. „Mâine, în jur de nouă, ne întâlnim în faţa blocului,” le dau de ştire telefonic. „Să fiţi gata.”

Prima etapă se lasă cu urmări neplăcute

Vineri dimineaţa, în jur de ora nouă, aşa cum stabilisem, ne întâlnim. Trei dintre noi – cu coburii încărcaţi pe biciclete. Al patrulea are a doua zi nuntă (e naş), aşa că o să ne însoţească doar o parte din drum, urmând apoi să ne regrupăm peste două zile. Al cincilea e în stand-by, în Cluj. Cu el o să ne întâlnim a doua zi, undeva lângă Gilău. OK, pornim.
Ieşim repede din oraş şi o luăm către Meseş. Însă ceva nu e în regulă la bicicleta mea, pedala din stânga se blochează mereu şi face aproape imposibil pedalatul. Oprim să facem o mică inspecţie tehnică – nu e bine deloc, trebuie schimbată pedala. Aşa că, ne întoarcem în oraş să luăm alte pedale (noroc că magazinul de biciclete e chiar aproape de locul unde am oprit). 30 de lei. Asta e, o cheltuială în plus, dar n-avem ce face. Montăm pedalele noi, apoi urcăm Meseşul mai uşor decât ne aşteptam, având în vedere băgăjoaiele de pe biciclete, şi totul pare în regulă. Ba nu. Mă apucă brusc o senzaţie de rău la stomac şi trebuie să mă opresc. De la ce naiba? Le fac celorlalţi semn să meargă mai departe, apoi stau câteva minute rezemat de balustrada de la marginea drumului şi încerc să-mi revin. Trec câteva minute. Degeaba. Urc pe bicicletă şi o iau din loc. Ajung în vârf, unde mă aşteptau ceilalţi, iar stomacul se revoltă din nou, şi sunt nevoit să opresc. „Staţi liniştiţi, o să-mi treacă.” Însă, nici vorbă de asta. Coborâm Meseşul, trecem prin Ciumărna, apoi pedalăm în viteză următorii kilometri. Strâng din dinţi, iar după un timp ajungem la terasa de la ieşirea din Poarta Sălajului, unde oprim să beau un suc, să încerc să-mi revin. Încet-încet, stomacul începe să mă lase în pace, nu de tot, dar îndeajuns cât să scap de rictusul pe care l-am cărat cu mine de pe Meseş.

Zalau - Izvorul Crisului Zalau - Izvorul Crisului Zalau - Izvorul Crisului Zalau - Izvorul Crisului Zalau - Izvorul Crisului

Trecem de Zimbor şi lăsăm în stânga drumul european. O luăm la dreapta, către Huedin, pe un drum judeţean fără prea multă circulaţie, ne simţim în formă, glumim, şi totul pare în regulă. Ba nu. În spatele meu, într-o clipă de neatenţie, se creează o busculadă, care se lasă cu urmări neplăcute. Un genunchi zdrelit bine de tot, sângerând, şi un călcâi rănit adânc, îndeajuns de grav încât să mă facă să mă gândesc dacă mai putem continua drumul sau nu. Oricum, nu-i timp de pierdut, aşa că iau trusa de prim ajutor, pe care o am întotdeauna la mine, spăl cât pot de bine rana cu apă şi dezinfectez cu betadină rana, care arată destul de urât. „Ştiu că te doare, dar n-am ce face, dacă vrei să nu se infecteze şi să ajungem la spital, în loc să ne continuăm călătoria”, îi spun „pacientului”. „Nu-i nimic”, îmi răspunde, apoi zâmbeşte, deşi ştiu că doare rău. Un poliţist, trecând cu maşina pe lângă noi, opreşte şi ne întreabă dacă e totul în regulă şi dacă ne poate ajuta cu ceva. Îi mulţumim pentru gest, însă ne descurcăm. După câteva minute, timp în care am terminat de pansat rănile, pornim din nou la drum, eu cu ochii pe „pacient”. Cu zâmbetul pe buze, fără să se plângă nici o clipă, pedala ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca să nu strice în nici un fel călătoria de abia începută. În sufletul meu, mi-am scos pălăria în semn de respect.
Ajungem la poalele dealului Tetiş, loc în care ne despărţim. Trei- mai departe, unul – înapoi, la nuntă, doar e naş. „Ne vedem luni. Ai grijă la drum!” Şi începe ploaia. Urcăm cei câţiva kilometri de pantă de 8% destul de lejer, aproape fără pauze, ne întânim cu o vulpe, care ne priveşte mirată. Apoi îşi vede mai departe de drum. La fel şi noi. Intrăm în Huedin, ajungem la drumul european şi o luăm la stânga, trecem prin centru oraşului, apoi oprim la o farmacie să cumpăr leucoplast, faşă sterilă şi apă oxigenată pentru îngrijirea rănilor. Uzi leoarcă, mergem mai departe, iar în dreptul motelului Montana, oprim din nou. „Mai poţi pedala, sau oprim aici?” „Mai pot,” vine răspunsul, aşa că ne continuăm drumul, trecem de Izvorul Crişului şi ajungem la pensiunea Delia. Cameră curată, preţ bun (120 lei trei persoane). Ne cazăm, apoi ne ocupăm destul de mult timp de rănile încă sângerând.

Din nou patru. Intrăm în munţi

Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea Izvorul Crisului - Rimetea

„Ce faceţi, aţi pornit? Cam în cât timp ajungeţi? Eu am ajuns deja de o oră,” se aude la celălalt capăt al telefonului. Îi răspund că pornim în 20 de minute şi că ajungem cam într-o oră jumătate. Însă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, drumul dovedindu-se a fi mai lung şi mai greu decât ne-am aşteptat. Nici n-am pornit bine că dăm de o pantă de 10%, pe care o luăm în pedale, fiecare în ritmul său, şi ne regrupăm în vârf. Apoi, pe când ne pregăteam să ne dăm drumul la vale, hop şi ploaia, care ne strică planurile. Ne echipăm corespunzător, iar coborârea devine mult mai lentă decât am fi vrut, vizibilitatea e slabă din cauza stropilor mari de ploaie, iar roţile patinează periculos pe panta abruptă şi foarte circulată. Trecem cu bine de porţiunea respectivă şi, după alte câteva minute, dăm din nou de o pantă de 10%. Drumul devine şi mai aglomerat, semn că ne apropiem de Gilău, un Gilău înţesat de maşini la acea oră şi pe care-l traversăm destul de greu printre maşinile care vin din toate direcţiile. Într-un final, după ce ne-am pus la încercare nervii, scăpăm de forfotă şi o luăm la dreapta, către Luna de Sus, unde, de trei ore şi ceva, sub privirile mirate ale sătenilor, ne aşteaptă al cincilea membru al echipei, ghemuit pe o bancă din faţa unei case.
Din nou patru, plus ploaia, părăsim satul şi ne îndreptăm către munţi, iar peisajul pitoresc din jur ne încântă privirile. Încep pantele de munte, pe care de abia le aşteptam. Încep şi primele probleme tehnice, pe care le rezolvăm rând pe rând, binedispuşi. Trecem de Săvădisla, apoi ajungem în Băişoara, loc în care ne propusesem să ne oprim, din cauză ploii care nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Însă cazare e doar la 18 kilometri distanţă, pe alt traseu, iar asta ar însemna un ocol prea mare, aşa că ne hotărâm să mergem mai departe, către Iara. În Iara, nici vorbă de cazare, şi suntem ghidaţi de nişte localnici către cabana din Buru, aşa că ne continuăm drumul mai departe.
Ploaia se opreşte, apoi ne udă din nou, apoi iar se opreşte, iar noi pedalăm printr-un peisaj superb – în dreapta, râul de munte ne însoţeşte zgomotos, în stânga – stâncile ne fac să uităm că suntem uzi leoarcă şi că n-am mâncat de dimineaţă. Cu moralul ridicat de la frumuseţile şi liniştea din jur, ajungem la intersecţie de drumuri– în stânga, către Turda, în dreapta, către Câmpeni. Ne uităm pe hartă. Pe unde? Îi las pe ceilalţi trei la intersecţie, iar eu o zbughesc la stânga, unde dau de un poliţist pe care-l întreb: „Către Buru? Pe aici?”. Poliţistul se scarpină în cap, se uită la ciudăţenia din faţa lui, care, culmea, vorbeşte româneşte, şi îmi răspunde contrariat: „Ăsta-i Buru. Da ce treabă aveţi aici?”. Îi spun ce şi cum, iar el ne recomandă să mergem mai departe, către Rîmetea, că mai degrabă găsim acolo cazare. Zis şi făcut. Ne regrupăm, traversăm Arieşul, mergem câţiva kilometri pe un drum presărat cu gropi, apoi intrăm în judeţul Alba. Iar drumul, ca-n poveste, se transformă din mârţoagă în armăsar. În faţa noastră, deasupra pădurii, dăm cu ochii de stâncile înalte ale Trascăului. Superb. Pedalăm tot mai repede, cu gura căscată – chiar nu ne-am aşteptat la asta, deşi am străbătut Apusenii nu o dată. Stâncile înalte, golaşe sunt, pur şi simplu, superbe.
După o pauză de făcut poze şi stat cu gura căscată, ne punem pe căutat cazare, lucru deloc facil. E plin de turişti din Ungaria, iar noi ne despărţim, fiecare într-o direcţie, în căutarea unui loc de stat peste noapte, plus papa. Într-un final, găsim o tanti, la ultima casă pe dreapta, care e dispusă să ne găzduiască peste noapte (30 de lei de persoană), iar mâncare găsim peste drum, la o localnică foarte amabilă şi binevoitoare. Mâncăm cât putem din bunătăţile aduse, până ni se umflă burţile, de abia ne mai ridicăm de la masă, apoi mergem la culcare.

Din peisajul superb de munte, la stresul drumului european

Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes Rimetea - Sebes

Ne trezim destul de devreme, să ne ocupăm de reglatul frânelor, care au tras din greu ieri, plus că una din biciclete scârţâie înfiorător. Facem rost de nişte ulei pentru maşina de cusut de la o vecină, apoi trecem la lucru. Le punem la punct, apoi încărcăm coburii.
Vremea e numai bună de pedalat, suntem odihniţi şi de abia aşteptăm să vedem ce ne rezervă ziua de azi. Părăsim Rîmetea, trecem prin Colţeşti, apoi luăm viteză şi ne îndreptăm către formaţiunea de stânci din Vălişoara. Trecem de sat şi intrăm în Cheile Vălişoarei. Şi rămânem, din nou, cu gura căscată. Drumul e flancat, şi într-o parte şi-n alta, de uriaşi de piatră. Suntem în Apuseni? De unde au apărut stâncile ăstea imense?
…Rămân multă vreme cu ochii aţintiţi la frumuseţile din jur şi aproape că aud muntele strigându-mă pe nume. I-aş răspunde, dar nu sunt singur, trebuie să am grijă de ceilalţi, aşa că revin cu picioarele pe pământ. Le întâlnesc privirile încântate de privelişte şi mai că nu ne vine să plecăm de acolo. Însă avem un traseu de parcurs, destul de lung, plus că au început să apară unele probleme la genunchiul stâng al unuia din echipă, iar asta se pare că o să ne încetinească. Aşa că ne urcăm pe biciclete, salutăm muntele şi mergem mai departe. Luăm, din nou, viteză, trecem de Livezile, iar muntele rămâne în urma noastră. Întrăm în Aiud. La intersecţie o luăm la dreapta şi mergem mai departe către Sebeş, şi noi şi maşinile care ne pun la încercare nervii. Arunc o privire în faţă şi văd că ceva nu e în regulă la pedalatul celui cu probleme la un genunchi. „Te doare genunchiul, vrei să oprim?” „Nu, mergem mai departe, însă mi-e greu la pedalat, acum mă dor ambii genunchi, aşa că o să o lăsăm mai moale”, vine răspunsul, care nu sună bine deloc, având în vedere că mai avem mult de mers, iar de mâine intrăm pe munte. Iar drumul, din acel moment, devine un calvar, mergem foarte încet, maşinile ne stresează rău de tot, iar când să intrăm pe centura oraşului Alba Iulia, lucrurile se precipită, şoferii par să nu ne bage în seamă şi se apropie primejdios de repede de noi. Eu, din ariergardă, dau indicaţii la greu: „Stai pe dreapta, pe dreaptaaa, tu nu vezi maşinile ăstea tâmpite? Pedalează mai repede, mai repede, ce naiba? Fir-ar ei să fie de şoferi tâmpiţi!” Şi, pentru că aşa se întâmplă întotdeauna, cel care are grijă de ceilalţi devine omul negru. Adică eu. Nu-i nimic, bine şi aşa, doar să fie ei în siguranţă.
Într-un final, ajungem în Sebeş, însă locurile de cazare sunt scumpe, aşa că mai mergem câţiva kilometri către Şugag, poate găsim ceva mai ieftin încolo. Mergem degeaba, pentru că e la fel de scump, însă aflăm că la ieşirea înspre Sibiu e ceva mai ieftin, aşa că ne întoarcem înapoi şi găsim cazare la motelul Dacia. Cameră OK, preţ bun (90 de lei două persoane, mic dejun inclus).

Cinci către Oaşa

Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa

Dimineaţa apare şi naşu cu prăjituri de la nuntă, dornic de aventură, iar grupul devine complet, aşa că, după ce luăm micul dejun, o luăm din loc. Facem lejer vreo zece kilometri, trecem de Sebeşel, apoi începe urcuşul pe Transalpina. Atmosfera în grup e super, drumul superb şi ne simţim în vacanţă şi aproape că nu simţim pantele în pedale, însă genunchii cu probleme rămân. În Şugag, facem o mică şedinţă. „Ce zici, stăm aici până mâine şi rupem etapa în două, să te refaci?” „Nu, eu zic să riscăm şi să mergem la Oaşa, aşa cum e planificat.” Zis şi făcut. Ieşim din localitate, urcăm o pantă abruptă, pe lângă un baraj, mergem mai departe pe un drum de munte care ne încântă, apoi ajungem la lacul Tău, o zonă foarte frumoasă, unde facem o pauză scurtă, însă nu prea mai avem timp de stat, e deja destul de târziu, aşa că părăsim zona şi dăm de indicatorul care ne arată că mai avem 18 km până la Oaşa. O luăm încolo, apar şi brazii, dar după câteva minute de pedalat rămânem blocaţi – în faţa noastră se lucrează şi nu avem pe unde să trecem, aşa că facem o pauză forţată de 20 de minute, apoi, când drumul se eliberează, ne punem rapid în mişcare.

Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa Sebes - Oasa

Trecem pe lângă o baracă, de unde un nene mai şugubăţ, bucuros că ne-a văzut, mă întreabă: ”Mere bicicletele?” „Merge”, îi răspund zâmbind. La care el, ridicându-şi tacticos pălăria în vârful capului aruncă maxima: „Cam greu o ţâră, da’ no!” Zâmbesc, dau din cap, apoi mergem mai departe şi dăm de o pantă abruptă, lungă de vreo cinci km, pe care o luăm fiecare în ritmul lui.
Se întunecă când ajungem la barajul de unde mai avem un km până la cabană. O iau în viteză înainte, să rezolv cu cazarea, însă surpriză. Găsesc doar o cameră de două persoane. Insist să ne mai facă rost de încă una, le zic că suntem cinci cu bicicletele, dar degeaba, Ajung şi ceilalţi şi le dau vestea. Apoi ne hotărâm că, dacă nu mai găsim şi altceva la pensiunea aflată la vreo 400 de metri, trei dintre noi o să dormim afară, în foişor. Apoi, mai iau pe unul cu mine, şi mergem în viteză, pe întuneric către cealaltă pensiune. „Aveţi cazare?” „Nu avem, camerele sunt ocupate de muncitorii care lucrează la drum”. „Dar nici măcar o şură sau un depozit în care să ne înghesuim?” Femeia, binevoitoare, îi întreabă pe ceilalţi din încăpere, dar nu, nu avem unde să stăm. „Dar, tanti, e întuneric afară, suntem cu bicicletele şi suntem obosiţi, unde să mergem la ora asta?” Femeia îşi pune mâinile în şold, se uită lung la mine, înţelegătoare, şi-mi spune că îi pare rău, că dacă ar avea unde ne-ar lăsa. Fir-ar! Ne întoarcem înapoi, iar ceilalţi ne dau vestea – cei de la cabană s-au săturat de insistenţele noastre şi ne-au mai făcut rost de o cameră cu două paturi. Bine şi aşa. Răsuflăm uşuraţi.

Pauză forţată. Ambulanţă. Patru către Obârşia Lotrului

Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului Oasa - Obarsia Lotrului

Dimineaţă, nici nu deschid bine ochii, după o noapte agitată, că aud: „Ştiţi, ăăăă, cred că se simte rău…” Fug în cealaltă cameră şi, într-adevăr, unul din grup are temperatură, a vomat toată noaptea, e clar, enterocolită. Îl întrebăm dacă o să-şi revină sau e cazul să chemăm ambulanţa. „Chemaţi ambulanţa, mi-e rău tare!” Semnal la cabană nu este, telefonul fix e stricat aşa că rog nişte persoane care tocmai se pregăteau să plece să sune la ambulanţă, când o să ajungă în zonă cu semnal. E ora 9 şi ceva. Stau în faţa cabanei o oră, o oră jumătate, două ore, trei ore. Ce naiba?! Ăia sigur n-au sunat la ambulanţă. Opresc o maşină, le spun celor dinăuntru ce şi cum, iar ei mă asigură că o să sune la ambulanţă. După o oră şi ceva, apare, în sfârşit, salvarea. Doctorul face un mic consult, apoi face o injecţie şi ne spune că ar fi bine să facem pauză încă cel puţin o zi. Nu sună bine deloc ce auzim, dar n-avem ce face, sănătatea înainte de toate. Aşa că lăsăm bolnavul să doarmă, să-şi revină puţin, iar noi, ceilalţi, ieşim la o plimbare în împrejurimi, ne îndopăm cu frăguţe şi afine, apoi ne întoarcem la cabană. „Am sunat acasă, iar mâine vine cu maşina după mine. Nu mai continui excursia. Mi-e rău, genunchii tot îmi fac probleme. Mă întorc acasă.” Rămân perplex. „Mai sunt doar 40 şi ceva de kilometri până în vârf. Sigur? Cine ştie dacă mai ajungem vreodată pe aici…” „Sigur, mâine mă duc acasă.”
A doua zi, pe la 11, vine maşina. Ne luăm rămas bun, apoi plecăm. Unul, înapoi. Patru, mai departe. O bună bucată de drum mă tot aştept să apară şi al cincilea şi mă uit des peste umăr…
Primii kilometri îi parcurgem lejer, printr-un peisaj superb, traversăm mai multe poduri, apoi ajungem la partea grea. Un urcuş susţinut de vreo 12 – 14 kilometri cu înclinaţie mare, cu o grămadă de serpentine şi câteva porţiuni scurte de drum în lucru, pe care-l luăm în pedale fără să forţăm prea tare, însă facem pauze destul de des să ne tragem sufletul şi să ne bucurăm de aerul proaspăt de munte. E atât de frumos… Brazii parcă ajung la cer…
Apoi urmează coborârea. Luăm viteză pe panta abruptă, chiuind de plăcere, cu ochii la peisajul din jur, tragem de frâne mai să le rupem în curbe, apoi, mai repede decât am fi vrut, ajungem la Obârşia Lotrului. Găsim, din nou, cu greu cazare, la Pesiunea Vânătorul, camere la mansardă (100 de lei pentru două persoane), condiţii foarte bune. Şi fiindcă tot am ajuns repede, spălăm rufe, apoi, după ce mâncăm câte-o ciorbă şi o îngheţată la pensiunea de peste drum, ne retragem în foişorul din curte unde încropim un picnic din ce mai avem prin bagaje. Mâine o să fim în vârf.

Ce frumos…

Pornim pe la 11, o luăm pe drumul către Petroşani, apoi la stânga, către Rânca. Primii kilometri îi facem lejer, însă în faţa noastră se vede drumul abrupt care străbate muntele. Pare greu. Frumos de greu. Şi ne avântăm bucuroşi pe serpentinele abrupte, unele foarte grele, cu o înclinaţie atât de mare încât cu greu poţi să o iei din loc dacă apuci să opreşti, iar cei care trec cu maşinile pe lângă noi, văzând patru biciclişti îmbrăcaţi cu tricouri albastre, cărând băgăjoaiele după ei pe păntoacele ălea, scot aparatele foto şi ne fac poze. Ne oprim destul de des, să facem şi noi poze şi să ne bucurăm de ce-i în jurul nostru, doar pentru asta am venit, nu doar să traversăm muntele dintr-o parte în alta cu ochii la kilometraj, apoi să facem o poză în vârf, să ne punem poza pe facebook şi să bifăm mândri nevoie mare cum că am făcut-o şi pe asta.

Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca

Găsim un izvor pe partea stângă şi oprim să ne împrospătăm proviziile de apă. Golim sticlele de apa care a mai rămas, apoi le umplem cu apă de izvor. „De unde vine apa asta? Că parcă e tulbure.” Şi ne dăm prea târziu seama că nu e potabilă, aşa că rămânem cu o jumătate de litru pentru toţi patru. Şi e cald, pe cerul senin doar câţiva nori mai plutesc în voia vântului. Însă în jurul nostru… Ooooaaaauuuu… Ce bine că am venit! Muntele se întinde maiestuos cât vezi cu ochii, drumul şerpuieşte atât de frumos prin golul alpin încât mai că-ţi vine să-l mângâi. Absolut superb! Pedalăm încântaţi de peisaj şi dăm peste nişte măgari care se plimbau tacticos pe drum, dându-şi aere de vedete, încântaţi de atenţia pe care le-o acordau oamenii (mult prea mulţi) coborâţi din maşini. Ne întâlnim cu doi biciclişti, şi ei cu bagajele pe biciclete. Oprim, că doar sunt de ai noştri, ne salutăm bucuroşi de întâlnire, schimbăm câteva vorbe, apoi plecăm zâmbind mai departe şi ajungem în vârf, un vârf înţesat cu maşini, ca nişte paraziţi, care strică peisajul şi alungă liniştea muntelui. În cealaltă parte, ascuns în nori, parcă ireal, se întrevede drumul care duce la 2145 de metri, în Pasul Urdele. Coborâm atenţi drumul foarte abrupt, eu cu camera în mâna dreapta încercând să fac cât mai multe poze, dar e greu de ţinut în frâu bicicleta doar cu o mână. Totuşi, e atât de frumos, mai rezist puţin, chiar dacă frâna începe să scârţâie.

Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca Obarsia Lotrului - Ranca

Oprim puţin să mâncăm nişte fructe uscate pe care le avem prin bagaje, cu ochii la pantele care urmează şi care ştim că ne duc în vârf. Apoi, fiindcă se face rece, soarele dând bir cu fugiţii, ne luăm câte un fâş pe noi şi pornim. Urcăm din greu pantă după pantă, serpentină după serpentină, unele punându-ne greu la încercare, apoi, pe nesimţite, norii se lasă peste noi. Din când în când ieşim din nori, iar peisajul e incredibil de frumos, însă norii ne iau în stăpânire şi se face aproape întuneric, aşa că aprindem stopuri, faruri, să ne putem vedea unul pe altul. Apoi ajungem în vârf, ajunge şi ploaia odată cu noi, e frig bine, şi coborâm foarte atenţi drumul pe lângă hăurile de abia vizibile de lângă noi. Suntem uzi leoarcă. La înălţimea asta nu e de joacă, aşa că mergem căt putem de repede prin norul care face să vedem doar la câţiva metri în faţa noastră, şi, după ceva timp, ajungem la Rânca, găsim cazare, ultimele două camere la pensiunea Paradis (80 de lei camera de două persoane), ne shimbăm rapid de hainele reci şi ude, apoi coborâm la masă.

De la Rânca, dincolo de Defileul Văii Jiului

Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa Ranca - Aninoasa

A doua zi, ceaţa e atât de deasă încât aproape nu ai vizibilitate, iar, pe deasupra, plouă mărunt. Iar asta înseamnă pauză fără voie. OK. Facem o plimbare prin împrejurimi, ne cumpărăm ceva de mâncare, plus un pepene uriaş de la un magazin aflat cam la un kilometru de pensiunea unde suntem cazaţi, apoi aşteptăm să se ridice ceaţa, poate, totuşi, putem pleca mai departe. Nici vorbă însă, aşa că pierdem timpul cu te miri ce. Până a doua zi dimineaţa, când cerul e senin, e cald, o vreme frumoasă, numai bună de pedalat.
Lăsăm în urmă noastră Rânca, apoi, după câţiva kilometri ajungem în vârf, unde oprim să savurăm priveliştea superbă din jurul nostru, încercând să ignorăm grămada de maşini oprite la marginea drumului, apoi începe coborârea. Vreo 15 kilometri de serpentine, pe care le parcurgem lejer. Îi las pe ceilalţi trei să o ia înainte, iar eu încerc să filmez, însă panta e prea abruptă să pot ţine în frâu bicicleta cu o singură mână şi aproape că dau peste nişte vaci care se plimbau în dorul lelii pe şosea. Le evit la mustaţă, cu frânele scârţâind puternic, apoi opresc, pun aparatul la locul lui şi îmi dau drumul pe serpentine să ajung grupul din urmă. Şi, foarte repede, muntele rămâne undeva în urma noastră, noi ajungem în Novaci şi o luăm la dreapta către Crasna, drum care ne duce la Lainici, loc unde urmează să rămânem peste noapte. Spre surprinderea noastră, şoseaua e foarte bine întreţinută, maşinile trec doar din când în când pe lângă noi, iar noi facem kilometru după kilometru, urcăm pantă după pantă (unele de 11%), apoi ajungem la intersecţia care ne duce către Bumbeşti Jiu. O luăm la dreapta, prin zona industrială, iar drumul devine greu practicabil, e plin de gropi şi şanţuri, şi o ţine tot aşa vreo şase kilometri, până la intersecţia cu drumul european care duce către Defileul Văii Jiului, drum pe care îl urmăm, nu înainte, însă, de o mică pauză în Bumbeşti, unde ne aprovizionăm cu dulciuri. Parcurgem defileul fără să ne grăbim, mai avem doar vreo 20 de kilometri şi e încă devreme. Mergem pe lângă Jiu, iar în unele locuri peisajul stâncos ne face să oprim, apoi, în faţa noastră, drumul devine dintr-o dată aglomerat, poliţiştii dirijând circulaţia dând din mâini, iar zgomotul asurzitor al manelelor şi mirosul de mici şi alte prăjeli ne buimăcesc. Ce naiba? Ajungem la Motelul Lainici în plină zi de bâlci (se sărbătorea hramul mănăstirii Lainici în pur stil românesc), e foarte aglomerat şi nici nu se pune problema să putem rămâne aici peste noapte. Întrebăm un poliţist unde mai putem găsi cazare, iar acesta ne îndrumă către Motelul Gambrinus, aflat la ieşirea din defileu, la vreo 20 de kilometri distanţă. OK, ne urcăm din nou pe biciclete şi mergem mai departe, trecem de mănăstire cu greu prin mulţimea de oameni şi maşini, apoi, după ceva timp, ajungem în judeţul Hunedoara. După ce am parcurs 93 de kilometri, ajungem la motel pe la şase jumătate seara, unde găsim, de data asta fără probleme, cazare ieftină (75 de lei camera de două persoane).

În viteză

Aninoasa - HategAninoasa - HategAninoasa - HategAninoasa - HategAninoasa - HategAninoasa - Hateg

Având în vedere că va fi o etapă scurtă, plecăm pe la amiază, pe o vreme caldă şi cer senin, traversăm Petroşaniul, apoi trei dintre noi mergem mai departe, în timp ce celălalt se opreşte să facă nişte poze, apoi o ia în direcţie greşită. Când îşi dă seama că ceva nu-i ok, îl întreabă pe şoferul unui microbuz dacă a văzut un grup de biciclişti. Ăla zice că nu, aşa că se întoarce şi o ia pe drumul bun şi, după un timp în care noi, ceilalţi, ne întrebam ce s-o fi întâmplat, apare şi el. Regrupaţi, ne continuăm drumul cu ochii după un izvor cu apă potabilă, pe care-l găsim la intersecţia ce duce către Peştera Bolii. Şi, fiindcă tot e peştera aproape, la vreo doi kilometri, ne hotărâm să o vizităm. Peştera, aflată într-o zonă frumoasă, e sub forma unei galerii mari care se întinde pe 700 de metri de la intrare, amenajată, frumoasă în felul ei şi întreţinută de membrii unei asociaţii, care ne-au şi pus la curent cu ce şi cum.
OK, ne umplem aticlele cu apă, apoi urcăm o pantă de 9%, coborâm, mai urcăm o pantă de 11%, apoi coborâm din nou printre gropi şi semafoare – drum în construcţie, iar când dăm de drum modernizat, prindem viteză – 34 la oră, şi mergem aşa, ca nebunii, vreo 30-40 de minute. Kilometrii se succed cu repeziciune unul după altul, şi, cu ochii la Retezatul care se întinde maiestuos în stânga noastră, ajungem foarte repede la intrarea în Haţeg, unde găsim cazare la pensiunea Belvedere (45 de lei de căciulă) – camere mari, amplasate în curtea interioară a pensiunii, lângă livada cu meri, super.

Castelul din Carpaţi

Hateg - Cetatea Colt Hateg - Cetatea Colt Hateg - Cetatea Colt Hateg - Cetatea Colt Hateg - Cetatea Colt Hateg - Cetatea Colt Hateg - Cetatea Colt Hateg - Cetatea Colt

E zi de pauză, aşa că pornim la drum fără bagaje, către Cetatea Colţ, aflată la 20 de kilometri distanţă şi despre care se spune că ar fi sursa de inspiraţie pentru romanul lui Jules Verne – „Castelul din Carpaţi”. Afară – foarte cald, peste 30 de grade. Ieşim de pe drumul european şi o luăm la stânga, cu munţii în faţa noastră, mergem nu foarte repede şi ajungem în Râu de mori unde oprim să bem un suc, să ne răcorim puţin, apoi urcăm uşor către Suseni, unde ne aşteaptă cetatea. Lăsăm bicicletele la intrarea în sat, în curtea unor localnici, apoi urcăm pe jos până la cetate, un loc încărcat de poveste. Zidurile cetăţii, care adăpostesc o puzderie de şopârle curioase, chiar dacă sunt aproape pierdute în vegetaţia deasă, şi-au păstrat amprentele vremurilor trecute. Şi, dacă te apropii de marginea stâncii, n-ai cum să nu te întrebi „Oare cum or fi reuşit să construiască pe colţurile astea de stâncă”. Iar ferestrele, dacă laşi simţurile libere, te fac să te întorci în timp, când cetatea, în toată splendoarea ei, străjuia de la înălţime poarta Retezatului. Şi mai e şi panorama care se întinde cât vezi cu ochii – de-a dreptul fantastică. Îmi umplu ochii de frumos, apoi salut în linişte spiritele cetăţii, care îmi place să cred că mai sunt acolo.
Drumul de întoarcere s-a transformat, la fel ca în ziua precedentă, într-un fel de etapă contratimp, şi cu 30 – 34 la oră, am ajuns foarte repede la pensiune, iar restul zilei am lenevit, cu gândul la ziua de mâine.

Zimbri, trafic infernal, Geoagiu

Hateg - Geoagiu Hateg - Geoagiu Hateg - Geoagiu Hateg - Geoagiu Hateg - Geoagiu Hateg - Geoagiu

Plecăm pe la 11, traversăm Haţegul, apoi o luăm la dreapta, urcăm o pantă abruptă, apoi, odată ajunşi în vârf, dăm de indicatorul care ne arată că rezervaţia de zimbri e la 3 km depărtare. Fiindcă nu avem o etapă foarte lungă, ne hotărâm să vizităm rezervaţia, aşa că părăsim drumul european şi mergem la stânga. Şi, dintr-o dată, se face linişte, iar drumul bine întreţinut curge lin prin pădurea superbă, şi e atât de plăcut… Savurăm fiecare kilometru, apoi ajungem în rezervaţie. Lăsăm bicicletele la intrare, la recomandarea celor „in charge” acolo, plătim biletul de intrare şi o luăm încet la pas. Apoi dăm de ţarc. Înăuntru, şase zimbri întinşi a lehamite pe iarbă. Dincoace de ţarc, din locul de unde se vede cel mai bine, un morman de pet-uri şi doze de bere, semn că spectacolul unor (cândva) forţe ale naturii ţinute captive împotriva voinţei lor e pe placul căcătorilor ambulanţi, şi mi se face greaţă. Nu zimbri, oamenii ar trebui să fie în ţarc. Nu mai vreau să văd aşa ceva, şi le cer celorlalţi să plecăm de acolo, iar ei mă înţeleg şi părăsim ţarcul cu un gust amar. Ce lume nedreaptă… La ieşire, ne cumpărăm nişte covrigei şi ciocolată de casă, foarte bună, apoi ieşim din pădure şi ne continuăm drumul. Traversăm o zonă de drum în lucru înţesată de semafoare, unde oprim de fiecare dată, neavând pe unde să ne strecurăm. Apoi pornim în trombă odată cu coloana de maşini, care n-are chef să fie atentă şi la biciclişti, iar efortul fizic e pe măsură, ca să nu mai vorbim de stres. Apoi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, după ce o luăm la dreapta, către Orăştie, traficul devine incredibil de aglomerat, tirurile care vin unul după altul aproape că ne aruncă de pe drum, iar stresul devine aproape insuportabil. Îi înjurăm fiecare pe limba lui pe cei cărora nu le pasă deloc de cei pe bicicletă, apoi ajungem, în sfârşit, în Orăştie, pe care-l lăsăm în urmă, mai facem vreo 5 km şi o luăm la stânga, către Geoagiu. Am scăpat! Intrăm în localitate şi întrebăm de cazare, însă cei de acolo ne spun că găsim cazare doar la Geoagiu Băi, care e la câţiva kilometri depărtare. OK, părăsim oraşul, apoi urcăm panta lungă care ne duce în staţiune şi, după ce ne învârtim puţin în căutarea unui loc de stat peste noapte, ne cazăm la Vila Sanda (90 de lei camera de două persoane).

Câinii. Din nou în Apuseni

Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud Geoagiu - Abrud

Coborâm panta, apoi la stânga, către Zlatna. Drumul urcă uşor la început, apoi, pe măsură ce intrăm tot mai mult în munţi, apar şi pantele grele. Nu-i nimic, ne plac pantele, atunci când nu sunt circulate, aşa că pedalăm bine dispuşi şi ajungem în Ardeu, localitate unde se află şi o cetate dacică, pe care, însă, o lăsăm pe altă dată. Ne umplem sticlele cu apă de la o fântână de la marginea drumului, apoi urcăm din greu panta care ne scoate din sat, printr-un peisaj încântător, foarte colorat, specific Apusenilor. Apoi, pe când să ajungem în Almaşu Mic, văd o haită de câini pe drum, haită care ne observă şi ea, aşa că sar grămadă pe noi. Primii doi dintre noi se strecoară cumva printre jigodii, însă, în spatele meu, ultimul dintre noi e atacat cu spume la gură de câteva jivine. Mă întorc rapid şi mă bag între ei, apoi, fiindcă lighioanele nu şi nu, opresc, mă dau jos de pe bicicletă şi mă năpustesc nervos către rahaturile lătrătoare, care, văzând că se îngroaşă gluma, o iau la sănătoasa cu coada între picioare. Ne regrupăm şi ieşim din sat, apoi drumul se strică, e plin de gropi şi pietriş, iar urcuşul pe panta abruptă, lungă de câţiva kilometri, devine anevoios. Apoi, ajungem într-o zonă unde nişte ţigani îşi făceau de lucru în pădure cu un biet cal. Naiba ştie ce-o fi avut cu el. Însă câinii lor, de cum ne-au văzut, au avut treabă cu noi. Iar câini? Sar trei jigodii pe doi dintre noi, ceilalţi fiind puţin în urmă, şi, cu spume la gură dau să muşte. Oprim rapid, ne dăm jos de pe biciclete, iar eu scot bastonul telescopic din dotare, la care două javre o iau la fugă, însă una face pe-a dracu. Îi fac cadou două bastoane, însă jivina se fereşte, apoi văzând că stau la bătaie, bate în retragere lătrând a ciudă. Fir-ar voi să fiţi de javre! Am scăpat şi de data asta, aşa că mergem mai departe şi ajungem în Almaşu Mare, unde opresc în dreptul unui muzeu sătesc şi-l întreb pe omul din faţa porţii ce şi cum, iar el mă ia la poveşti. Îi chem şi pe ceilalţi, să vizităm muzeul Achim Emilian (aşa îl cheamă pe cel care se ocupă de muzeu), care merită vizitat, sunt o grămadă de lucruri de văzut acolo (din perioada romană, până în comunism). Într-o pauză de poveşti, Achim se uită la mine şi-mi zice: „Tu i-ai luat pe ei cu bicicletele după tine, pe drumurile ăstea?” „Da,” îi răspund zâmbind. „Şi-s prietenii tăi?”, mă întreabă ridicând din sprânceană Achim. „Da,” răspund din nou, zâmbind. „Atunci, de ce-i chinui?” Nu mai zic nimic, dar mă uit la ceilalţi şi, pentru prima dată, îmi pun un semn de întrebare: „Dacă, într-adevăr, îi chinui?”
Îl lăsăm pe nea Achim cu muzeul lui, iar noi mergem mai departe şi dăm iar de pantă, de data asta drumul în regulă, apoi ajungem în vârf şi aud un strigăt în spatele meu. Opresc şi mă întorc rapid la cel din spate. O albină i s-a încurcat în păr, aşa că i-a făcut cadou o împunsătură în ureche. Scot cât pot din venin apoi întreb: „Ai mai fost vreodată muşcat de albină?” „Nu, niciodată.” Ridic din sprânceană a îngrijorare, fiindcă, dacă e alergic la venin, poate intra în şoc anafilactic, care poate fi fatal, iar noi suntem la vreo opt kilometri de Zlatna. Urcăm rapid pe biciclete şi ne dăm drumul în coborâre, eu cu ochii permanent la cel muşcat şi întreb des cum se simte, nu de alta, dar să pot sesiza la timp dacă devine incoerent sau nu respiră cum trebuie. Însă totul e ok, ajungem în Zlatna, apoi o luăm la stânga.
Abrud, 28 de kilometri de urcuş, şi e destul de târziu. Mergem cât putem de repede, însă ne resimţim puţin şi ne hotărâm să oprim la primul loc de cazare, însă nici vorbă de aşa ceva. Ajungem la dealul Cerbului, o pantă lungă şi abruptă pe care o mai făcusem acum câţiva ani şi începem urcuşul, fiecare în ritmul lui, aşa că ne ia ceva timp până ajungem în vârf. Apoi, din nou, câinii. Aceeaşi poveste. Sar la noi ca bezmeticii, iar eu, din nou, la bătaie şi îi pun pe fugă, apoi coborâm zgribuliţi, s-a lăsat rece şi plouă uşor, eu în faţă, ceilalţi la vreo 50 de metri de mine. Fir-ar ei să fie de câini! Mă vede iar o jigodie şi se ia după mine lătrând, apoi dă să muşte şi mă agaţă de tenis, însă apuc să ridic piciorul înainte să-şi înfigă colţii. Apoi pun frână şi mă reped urlând de nervi la javra cu colţi, iar jigodia naibii îşi bagă coada între picioare şi o ia la fugă, cu mine pe urmele ei. M-am săturat! Ajungem pe înserat în Abrud şi găsim greu cazare, la pensiunea Confort (90 de lei două persoane). Ceilalţi pleacă la masă, însă eu am nervii întinşi, am fost mereu în linia întâi, aşa că nu mai am chef nici de mâncare, vreau doar linişte.

Etapă scurtă, la Albac

Abrud - Albac Abrud - Albac Abrud - Albac Abrud - Albac Abrud - Albac

Pentru că ziua următoare traversăm Apusenii pe un drum nemodernizat, ne hotărâm să ne oprim la Albac, să ne lăsăm timp mai mult pentru cei vreo 80 de kilometri de munte din etapa următoare. Facem o mică pauză în Câmpeni, să mâncăm o prăjitură, apoi mergem mai departe. Drumul prin munţi, pe Valea Arieşului, e o plăcere, aşa că ne-am relaxat pedalând alene, admirând peisajul pitoresc din jur, apoi ajungem devreme în Albac, unde, pentru a câta oară, avem probleme cu găsirea unui loc de cazare, e plin pe tot locul. Mă duc în recunoaştere şi găsesc, într-un final, cazare la pensiunea Gaiu (60 de lei camera). Restul zilei – relaxare, plimbare, întâlnire cu Dan Păvăloiu, realizatorul emisiunii „Natură şi aventură”.

Peste munţi

Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin

La ora 10 suntem deja pe drumul către comuna Horea. E o vreme superbă, iar peisajul pitoresc ne răsfaţă privirea. Trecem de localitate şi dăm cu ochii de indicatorul care arată pantă 12%, însă nu mai e o problemă de mult, dimpotrivă, de abia aşteptăm căţărarea. Intrăm în Mătişeşti, un loc de o frumuseţe aparte, iar drumul nu mai e deloc aşa cum ni-l aminteam de acum trei ani, când era doar gropi şi bolovani. Acum e asfaltat şi parcă nu se prea potriveşte peisajului din jur. Oricum, luăm serpentină după serpentină prin locuri în care ne-am dori să putem rămâne mai mult, însă mai avem cale lungă. Pantă devine parcă mai domoală, apoi dăm iar de indicator – 12%. Zâmbim şi mergem mai departe, apoi asfaltul dispare, iar drumul începe să semene cu ceea ce ne aminteam, însă faptul că e uşor accesibil pentru maşini se vede, pe marginea drumului au început să apară gunoaiele aruncate de nesimţiţii pentru care muntele înseamnă curul în maşină, manele la maxim, prăjit de mici şi cam atât. Urcăm panta care ne duce în vârf, la poarta de lemn care separă judeţul Alba de Cluj, unde, la marginea drumului este o masă unde obişnuiam să facem pauză şi să mâncăm. Acum, însă, e un morman de gunoaie şi doze de bere acolo, semn al „civilizaţiei” motorizate, aşa că nu oprim, ci mergem mai departe, cu un gust amar. Chiar atât de nesimţiţi pot fi oamenii?

Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin Albac - Huedin

Coborâm încet admirând peisajul, cu case ici şi colo, cu vaci şi cai mergând alene pe drum, iar farmecul locului ne fură pentru un timp… Ajungem în Poiana Horea, pe care o lăsăm în urmă şi ne îndreptăm către Beliş. Ajungem la drum asfaltat şi începe, din nou, urcuşul prin locuri care ne sunt deja familiare, oprim la izvor, apoi, cu proviziile de apă refăcute, ajungem în vârf. Cooborâm, trecem barajul, lăsăm în urmă staţiunea Fântânele, apoi alţi trei kilometri de urcuş, până în Beliş. Am şi ajuns? Urmează apoi o coborâre lungă până în Călăţele, unde ne luăm rămas bun de la munte şi ne îndreptăm către Huedin. Intrăm în oraş, iar din centru o luăm la dreapta, către motelul Montana, la ieşirea din oraş, loc în care ne cazasem şi acum trei ani (90 de lei camera).

Către casă

Huedin - Zalau Huedin - Zalau Huedin - Zalau Huedin - Zalau

Ultima etapă e o reeditare a primei etape, însă în sens opus. Ieşim din Huedin, coborâm dealul Tetişului şi intrăm în judeţul Sălaj. Fiecare kilometru parcurs ne duce mai aproape de casă, însă asta înseamnă sfârşitul aventurii pe două roţi şi parcă îmi vine să opresc timpul în loc, apoi să-l dau înapoi. Însă ne continuăm drumul, parcă fără tragere de inimă, apoi intrăm pe drumul european. Traversăm localitate după localitate, urcăm Gorgana, şi ajungem la poale Meseşului, de unde urmează un ultim urcuş, lung şi destul de anevoios prin căldura tot mai mare de afară. Oricum, oprim pentru o pauză de suc, după care, pedalăm până în vârf, apoi coborâm în viteză până în oraş şi oprim în locul din care, acum 16 zile, am pornit în aventura pe biciclete, loc în care, cu greu, ne despărţim. Până data viitoare, când bicicletele o să ne poarte în alte locuri, spre o altă aventură.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*