Strălucește-mi o stea…

Cerul mută primul de fiecare dată
când ploaia mă apropie de cer:
”E tot ce pot să-ți ofer,
o fantasmă intens colorată,

O pasăre imaginară cu aripile imaculate,
zburând uneori prea sus, mult prea înalt,
de la un capăt al vieții, la celălalt,
reinventând iubiri demult uitate.”

Eu… rămân tăcut, fără de cuvinte,
rănindu-mă adânc de aduceri aminte.

Cerul mută primul de fiecare dată
când ies afară învelindu-mă cu noapte,
împărțind străfulgerări și șoapte:
”Am să tac acum, ca niciodată,

N-am să te mai trec prin ziduri,
încercându-mă, încercând-te,
așteptându-mă, așteptându-te
s-apari de dicolo de infinituri.”

M-am desprins de cer căzând.
Odată jos, căderea s-a transformat în fugă
Și nu știu de-am fost eu, cerul sau doar o rugă
cel care s-a auzit primul: strălucește-mi o stea…

Călin Pavăl

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*