Şşşşt!

Închis în sine mai tot timpul,
acoperit de coaja protectoare
a unui ou
ajuns simbol al unui univers
întotdeauna nou,
întors din lunga cursă a regăsirii
iubirii
celui care strigă după libertate
atât de mult, încât se acoperă
încet
de noapte,
mâna întinsă a rugă culege
din a sufletului îngăduinţă
doar şoapte,
dar ce şoapte!

Ș-atunci,
aprins de vraja unui gând
arzând incandescent,
de soarele-i părea un licurici plăpând,
atins de recele tandru al iernii
ce pare că se trezeşte pentru a acoperi
cu alb
negrul cenuşiu al mersului de rac
ce poartă numele ”ce-pot-să-fac?”,
făptura ce n-a mai vrut să fie
om
a dat la o parte vălul ce acoperă
conformul unei lumi cu iz de
zeiască capodoperă
şi deschise ochii.

Cerul…
cerul avea un zâmbet atât de cald
în albastrul sincer
de deasupra ființei,
încât timpul
flirtând cu nemurirea,
a adus de undeva din
vremurile cu dragoste
emoţiile îndrăgostiţilor
ce-și alintă sufletul odată cu
emoția primului sărut.

Și era atât de…
atât de…
dar un sunet neavizat într-ale liniştii
s-a aplecat
cu o şoaptă
pe cale să devină furtună:
trezeşte-te,
e timpul să visezi…

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*