Spre Dunăre. Şi, totuşi, nu chiar

3 iunie – 18 iunie 2010

Harta traseu Catre Dunare

Zarurile sunt aruncate demult. O luăm înspre Dunăre

Deja avem experienţă ca echipă, traseul e ales, iar bagajele sunt ca şi făcute. Însă zilele se scurg repede, repede şi, până să ne dăm seama, a doua zi ar trebui să o luăm din loc, călare, din nou, pe biciclete, de data asta pe un traseu mai lung, către Dunăre. De data asta nici o schimbare în grup, de abia aşteptam să plecăm. Înainte, însă, să vedem cum stăm cu vremea. Şi vremea nu se anunţă deloc cum ne aşteptam, ba, din contră, pare că vrea să-şi facă de cap. OK, asta e, vedem noi mâine ce va fi să fie, poate, totuşi, o să fie frumos, nu de alta, dar altfel e când vremea te trimite afară din oraş, către două săptămâni de libertate.

Prima oprire – Aleşd. Sau nu

Dimineaţa aduce veşti proaste. E cenuşiu afară, nici vorbă de soare, ba, mai mult, plouă mărunt şi e rece. Mă uit la ceas. E deja 10 şi ar fi trebuit să fim pe drum, nu în geam privind norii încăpănaţi de deasupra. Bagajele sunt făcute, totul e pregătit, însă se pare că trebuie să amânăm startul. De-acum e aproape 12, soarele nu vrea să se arate, eu tot în geam, cu ochi la nori, şi e deja târziu să mai pornim. Aşa că dau un telefon, să văd starea de spirit a celorlalţi. Ei, ca şi mine, tot în geam, dând din picioare. Şi, dacă tot dăm din picioare, n-ar fi mai bine să dăm din pedale? Răspunsul e pe placul meu: „Hai să plecăm, ce dacă e târziu, e frig şi stă să plouă din nou?”. Ne adunăm la punctul de plecare (e trecut de amiază) şi pornim. Însă nu pe traseul stabilit, ci alegem un alt traseu pentru prima zi, în cu totul altă direcţie.

Zalau - Bucea Zalau - Bucea Zalau - Bucea Zalau - Bucea Zalau - Bucea Zalau - Bucea Zalau - Bucea Zalau - Bucea

Nu-i nimic, ne spunem, o să adaptăm următoarele etape pe parcurs. Dăm de primele pante abrupte, însă trecem uşor de ele, cu una din biciclete scârţâind, lucru care mă (ne) enervează puţin, dar ne revenim şi ne bucurăm de drum. Când cu ochii la drum, când cu ei la norii de deasupra, trecem de câteva sate, nu fără veşnicele probleme cu câinii, care parcă ne aşteptau de-o viaţă să se ia după noi. Oprim rar să facem poze (nu de alta, dar ploaia parcă vrea să ne prindă din urmă), trecem de câteva case ţigăneşti, cu puradeii strigând după noi, dar de data asta fără câini, apoi, dăm de prima pantă grea – dealul Cizerului. O urcare de vreo 10 kilometri (pe care o luăm pieptiş, chiar fără pauze, suntem într-o formă fizică super), pe un drum plin de gropi, însă cu un peisaj superb, colorat cu flori galbene, multe, multe flori galbene. Şi cum să nu oprim să ne bucurăm de frumuseţea din jur? E linişte (n-am mai întâlnit o maşină de multă vreme) şi chiar dacă e răcoare şi înnorat, e atât de frumos… Urmează coborârea – „Atenţie la gropi!”, apoi pedalăm în viteză restul drumului până la Ciucea. „Ce bine că am plecat şi n-am rămas acasă!”. Până şi scârţâitul de la bicicletă a dispărut, ploaia nu ne-a ajuns din urmă, iar noi intrăm pe drum european. Accelerăm, facem rapid 10 kilometri, trecem apoi de Negreni şi ajungem în Bucea, după care drumul urma să se bifurce. Oprim. Am luat-o în cu totul altă direcţie decât cea planificată, e târziu, aşa că oprim să mâncăm un sandviş şi să alegem locul în care ne vom caza. Dăm cu ochii de reclama unei pensiuni din localitate. OK. Aşa să fie. Şi aşa ajungem la pensiunea Mirabilandia din Bucea, un loc foarte bine întreţinut, departe de drum, preţ la cazare bun (50 lei de persoană + mic dejun). Desfacem bagajele, mici reparaţii la ghidon, duş, o mică tură prin împrejurimi, însoţiţi de poveştile tipului de la recepţie, apoi la somn.

De nevoie, oprire la Leşu

Bucea - Lesu Bucea - Lesu Bucea - Lesu Bucea - Lesu Bucea - Lesu

Micul dejun la Mirabilandia s-a dovedit a fi copios, plin de bunătăţi, iar noi am mâncat cât am putut, mai mult de poftă, apoi şedinţă: „Deci, spre Beiuş pe la Şuncuiuş (cum era planificat), sau o luăm prin munţi?”. Zâmbetele n-au lăsat loc de îndoială, aşa că, prin munţi. Ne luăm rămas bun de la gazde şi pornim. Vremea îşi face din nou de cap, se face tot mai rece, la un moment dat termometrul de pe bicicletă arătând doar 9 grade, iar drumul se anunţă unul nu tocmai plăcut. Însă am mai trecut prin aşa ceva şi anul trecut, aşa că nimic nou. Ieşim repede de pe drumul european, trecem de Bulz şi intrăm în defileu odată cu vântul rece. Mă uit pe kilometrajul de pe ghidon şi nu-mi place ce văd. Mergem prea încet, mult mai încet decât de obicei, mă uit peste umăr şi-mi dau seama că frigul pune piedici serioase. După puţin timp, ploaia ne ajunge şi ea din urmă, oprim să luăm echipamentul de ploaie, apoi mergem mai departe tot îndemnându-ne unul pe altul. Dăm iar de câini – deja devine obişnuinţă, apoi trecem prin Munteni, ajungem în Remeţi (alte amintiri de acum doi ani), apoi ne îndreptăm către Leşu. Uzi bine de tot, urcăm panta abruptă către motel şi oprim. În faţă ne aşteaptă Valea Iadului, iar pe frigul şi ploaia asta nu cred că e bine să continuăm, aşa că ne hotărâm să aşteptăm la motel până cel târziu la ora 16, iar dacă ploaia tot nu se opreşte, rămânem aici peste noapte. Următoarele două ore am jucat şah cu vremea rea, însă, până la urmă, am pierdut. Ploaia s-a înteţit şi e frig rău de tot . Ok, asta e, jos bagajele, luăm o cameră (ieftin, 20 de lei de persoană), facem rost de un calorifer electric antic, şi ne aşezăm în jurul lui. Jucăm câteva partide de Scrabble, apoi, târziu, adormim.

Traseu superb prin Valea Iadului

Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti Lesu - Draganesti

Dimineaţa ne întâmpină cu soare, după două zile de nori şi frig, însă nu ne grăbim să ne dăm jos din pat, aşa că pornim destul de târziu. E cald, e frumos şi ne face plăcere să pedalăm pe lângă lacul Leşu, superb colorat într-o nuanţă verde. După jumătate de oră suntem plini de noroi, una din biciclete face iar figuri – aşa e ea, când o apucă, n-ai ce-i face, ajungem în vârful pantei, apoi coborâm. Adică nu. În faţa noastră, o cireadă de vite ocupă tot drumul. În stânga munte, în dreapta hău. Descălecăm şi o luăm uşor la pas, încercând să ne strecurăm printre vaci, care nu se grăbesc nicăieri. Mai bine nu. Ditamai taurul, cu sacoşele uriaşe de cumpărături la vedere, semn că el e şef peste harem, se aşează de-a curmezişul şi zău că nu ne vine să ne luăm de coarne cu namila. „Eu, dacă mă stresez, nu pot”, aud în spatele meu, ne impiedicăm unul de altul, apoi ne săturăm. „Gata, când prindem ocazia, sus, pe biciclete, şi ne băgăm printre vite în viteză. Acum. Şi!!”. Bineînţeles, nu ne iese. Ba ne împiedicăm, ba ne agăţăm de bagaje, iar taurul se uită năuc la noi. Într-un final suntem pe biciclete şi trecem rapid printre vaci şi pe lângă taurul rumegând a şagă. Lăsăm apoi în urmă coada lacului şi intrăm în Valea Iadului. Un peisaj superb, iar noi pedalăm pe panta îngustă şi abruptă zâmbind – e atât de frumos… Oprim la cascada Iadolina şi coborâm lângă apă. Poze, poze, poze. Apoi, mai departe, altă cascadă, alte stânci, o căzătură cu bicicletă cu tot, ca în reluare, însă fără urmări grave, doar zgârieturi şi sperietura de rigoare. Urcăm mai departe, pedalând cu plăcere, ne simţim în formă, ne simţim în vacanţă, ne simţim liberi, apoi ajungem la intersecţia cu drumul principal. „Iuhuuuu! Superb!”. După o mică pauză, o luăm la dreapta, unde ne aşteaptă coborârea. Ce vorbeşti? Nici vorbă de aşa ceva, dimpotrivă. Drumul urcă din greu, chiar mai abrupt decât până acum, sau poate aşa ni se pare nouă. În spatele meu, surprinzându-mă total, my teammate, care anul trecut avea probleme la urcat, acum fredona, de parcă era la plimbare, deşi panta chiar ne pune la încercare, mai ales că aveam deja în picioare aproape 30 de kilometri de urcuş. Oricum, urcăm dintr-una până în vârf, acolo unde, cu burţile lipte de spate, ne aruncăm pe bucata de sandviş rămasă de cu o seară înainte. Pauză 10 minute. Apoi, verificăm frânele, fiindcă ne aşteaptă o coborâre pe pantă de 10 şi 12%. Go!. Şi rămânem fără cuvinte, cu ochii la peisajul din jur, apoi ne trezim din visare în curbe, unde tragem de frâne mai să le rupem. Într-un final, coborârea se termină, iar noi pedalăm ca nebunii în continuare, trecem ca vântul prin Budureasa, apoi drumul se întinde în faţa noastră ca în reclamele Harley-Davidson. Ultimii 12 kilometri până în Beiuş îi facem cât ai clipi, intrăm în oraş, oprim la primul magazin pe care-l vedem, unde umplem două plase cu bunătăţi, pe care le înfulecăm ca lupii pe leagănul din faţa magazinului. După aceea, mergem mai departe, ieşim din oraş şi oprim la Drăgăşeşti, la un motel la margine de drum. Într-un târziu adormim, nu înainte de a trece traseul din ziua respectivă în Top Ten trasee făcute până atunci.

Prima zi de caniculă

Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos

Dimineaţa, adică aproape spre amiază, mă uităm pe hartă şi zic: „astăzi, cred că va fi un traseu lung şi drept”. Şi fiindcă deja e foarte cald, ne luăm pe noi maieurile, fiindcă, oricum nu o să fie nevoie să depunem prea mult efort şi o să facem o pauză mai mare, să stăm puţin la soare. Intrăm, din nou, pe drum european, pe o porţiune pe care o mai făcusem şi acum doi ani, în sens opus, şi ne aşteptăm la aglomeraţie, însă, surpriză, drumul e puţin circulat. Aşa că luăm viteză şi parcurgem rapid primii 10 kilometri, trecem de mai multe localităţi şi ajungem în Vaşcău, unde, spre surprinderea noastră, dăm de o pantă, nu foarte abruptă, 7-8%, lungă de vreo 5 kilometri. O luăm în viteză, ne simţim în formă, şi-apoi, probabil, n-o să mai avem de urcat, aşa că ne avântăm înainte. Ajungem în vârful pantei, unde, deja arşi de soare, ne dăm cu cremă protectoare şi golim o sticlă de apă. Ne uităm în jur, dar nici vorbă de drumul drept şi monoton la care ne aşteptam, suntem deja lângă munţi, iar asta ne bucură, de abia aşteptăm să-i descoperim. Aşa că, îi dăm bătaie mai departe, luăm o sticlă de Sprite de la un bar din prima localitate întâlnită (lucru care va deveni un obicei de acum înainte), bineînţeles, oamenii din bar se holbează la noi, dar cui îi mai pasă, suntem leoarcă şi murim de sete, aerul fiind aproape irespirabil din cauza căldurii. După ce ne răcorim puţin, mergem mai departe, urcăm, din nou, o pantă de 10% şi dăm de un platou superb, care pare rupt de lume, asta, desigur, până apare un câine şi 3 ciobani beţi, care strică farmecul peisajului, dar îi lăsăm în urmă.

Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos Draganesti - Vata de Jos

În faţa noastră apar munţii. Iar noi îi luăm la pedalat, pantă după pantă, curbă după curbă, glumind pe seama traseului drept şi monoton pe care credeam că o să-l întâlnim în etapa de astăzi. Apoi, după vreo 30-40 de minute de căţărare, facem o mică pauză, să admirăm priveliştea. „Eu am mai fost pe aici, în iarnă, cu autocarul, şi cred că greul de abia urmează”, aud lângă mine, însă nu cu îngrijorare, ci cu bucurie. Şi chiar asta simţeam: eram bucuroşi că nu se termină pantele de munte. Dar am ajuns mult mai repede decât credeam în vârf şi intrăm în judeţul Arad, prin pasul Criştior, încă la umbra pădurii. După care urmează coborârea, presărată cu mici opriri pentru poze. Ne continuăm drumul pe un soare torid şi începem să semănăm tot mai mult cu nişte raci fierţi. Ajungem în comuna Vârfurile, oprim la intersecţie lângă un refugiu, să consultăm harta. După ce trag un cap în acoperiş şi-mi zgâriu ochelarii, urcăm iar pe biciclete şi o luăm la stânga, iar căldura devine tot mai greu de suportat. Parcurgem în viteză (28 – 30 la oră) următorii kilometrii, trecem de Hălmagiu, apoi de Ioneşti şi ajungem în judeţul Hunedoara. Oprim, din nou, să consultăm harta, să nu o luăm aiurea, că e mult prea cald deja. Facem curba la dreapta, iar în faţa noastră scrie mare “Comuna Vaţa de Jos”. Aproape am ajuns. Părăsim drumul principal, mai pedalăm 5 kilometri şi intrăm în localitate, cu ochii după pensiunile care aveau reclama la intrare. Nu dăm de ele şi ne învârtim de mai multe ori prin centru, apoi ne întoarcem pe unde am venit şi oprim la prima pensiune pe care o vedem. Luăm două camere la un preţ foarte bun, ne spălăm şi coborâm la masă. Mâncăm nişte cabanos cu boia şi muştar, întrebăm de pâine, dar nici vorbă să mai găsim la ora aia, aşa că îndesăm într-un capişon feliile rămase, să le avem pentru sandvişuri a doua zi. Apoi cer informaţii despre drumul pe care-l planificasem pentru a doua zi. Mi se spune că nici vorbă să mergem pe acolo, că nu mai e drum. Aşa că, iar schimbare de planuri. Pentru a câta oară? Suntem arşi rău de soare şi adormim cu greu.

Schimbare de traseu. Din nou

Vata de Jos - Deva Vata de Jos - Deva Vata de Jos - Deva Vata de Jos - Deva Vata de Jos - Deva

Desfacem harta, ne aşezăm în jurul ei şi decidem: dacă nu se poate înspre Făget, pe drumul planificat, o luăm înspre Deva, deşi asta înseamnă că trebuie să schimbăm mare parte din traseul iniţial, dar, vedem noi ce şi cum va fi, improvizăm din mers. La 11 şi ceva, când plecăm din Vaţa de Jos, afară sunt deja aproape 30 de grade şi se anunţă o zi caniculară. Pornim, şi noi şi unii pitici cu reşedinţa în creierul meu, iar prima parte a traseului deschid rar gura, nu de alta, dar când o deschid, cuvintele nu sună aşa cum îmi doresc, iar ceilalţi chiar n-au nici o vină. Oprim destul de des să bem apă şi să ne adăpostim la umbră, şi, la un moment dat, ajungem într-o localitate unde, la margine de drum, era plin de lume şi autocare. Piticii îmi spun să mergem mai departe, iar după ce ieşim din localitate mă uit peste umăr să văd ce localitate e – Ţebea, loc în care chiar aşteptam să ajung. Fir-ar ei de pitici! Şi, în acea clipă, i-am trimis la plimbare, iar restul traseului a fost unul normal, cu zâmbete, îndemnuri, poze, doar noi şi bicicletele. Ajungem apoi în Brad, pe o căldură cumplită (30 de grade la umbră), ne adăpostim de soare pe lângă BCR-ul din centru şi facem o pauză de 15 minute. După ce ne mai răcorim puţin, o luăm iar la drum, urcăm o pantă prin pădure, trecem şi de ea, iar, după ceva vreme, ajungem în comuna Luncoiu de Jos, unde dăm de o urcare de 10%, lungă de câţiva kilometri, lucru pe care l-am mai făcut de atâtea ori deja, de când am plecat de acasă, dar acum e groaznic de cald, sunt în jur de 34 de grade, fără pic de adiere. Oricum, trebuie să trecem şi de partea asta, aşa că îi dăm bătaie şi pedalăm din greu, cu maşinile trecând grămadă pe lângă noi, transpiraţia curge şiroaie de pe noi, iar pielea ne doare de la arsurile din ziua precedentă. În sfârşit, ajungem în vârf, unul după altul, şi ne ascundem repede la umbra copacilor de la marginea drumului, de unde privim cum parcă ies aburi din asfalt din cauza căldurii. Stăm 15 minute, golim sticlele de apă şi ne bucurăm de răcoare întinşi pe spate. Restul drumului îl parcurgem repede, la un moment dat zărim cetatea Devei în zare şi ştim că nu mai avem mult. Ajungem la intersecţia cu drumul ce duce în oraş, ne încadrăm repede pe parte dreaptă, cât mai aproape de margine, şoseaua fiind foarte circulată. Intrăm în Deva, trecem de câteva intersecţii unde nimeni nu respectă pe nimeni pedalând în viteză, o luăm la dreapta şi, după 20 de minute de nebunie ajungem aproape de locul unde urma să ne cazăm. Mai avem 5-10 minute de pedalat, dar, pur şi simplu, e prea cald, nu mai avem aer şi trebuie să facem o pauză la umbră, pe banca din faţa unui bloc, iar trecătorii se uită ca la urs la noi. Apoi, urcăm iar pe biciclete şi ajungem repede la locul de cazare. Uf, cât de cald poate fi. Seara, la televizor, vedem şi noi că de câteva zile e caniculă în ţară şi că urmează să fie şi mai cald. Se poate şi mai cald? Înainte de culcare, şedinţă: nu mai avem timp să facem celelalte trasee pe bicicletă până în Orşova, loc unde planificasem să ajungem, mai ales că trebuie să ne întoarcem cu o zi mai devreme, din motive legate de serviciu, am pierdut o zi la Leşu, din cauza ploii, încă una deviind de la traseu. Plus că suntem arşi de soare destul de rău, iar unul din noi chiar suferă din cauza asta. Aşa că hotărâm să tragem, totuşi, o fugă până în Orşova, cu trenul sau cu ce-o mai fi.

Scurtă vacanţă la Orşova

Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici Orsova - Cazanale Mari si mici

Ne trezim devreme, luăm trenul spre Lugoj, ajungem la autogară, de acolo suntem trimişi în alt loc, unde aşteptăm autobuzul pe o căldură infernală, ajungem în Caransebeş, apoi luăm, din nou, trenul spre Orşova. În apropiere de gară găsim o pensiune îngrijită, dar vrem să mergem să mai căutăm, poate găsim ceva mai ieftin, aşa că pierdem timp căutând degeaba altă pensiune – ori sunt ocupate, ori sunt mult prea departe, şi, oricum, nu mai ieftine. Aşa că, ne întoarcem la prima pensiune, foarte bine întreţinută, şi luăm o cameră cu 3 paturi şi aer condiţionat, pentru două zile (140 lei/zi). După ce lăsăm bagajele în cameră, facem o mică excursie prin oraş, mergem pe la debarcader să ne înţelegem pentru o excursie la Cazanele mici şi mari de pe Dunăre, pentru a doua zi, după care înapoi la pensiune, mâncăm o ciorbă de peşte super gustoasă, apoi somn. De menţionat că am dat peste cel mai confortabil pat de până atunci. Dimineaţa mâncăm o omletă, cu bagajele gata făcute pentru excursia pe Dunăre, dar nu e chiar totul ok, aşa că decid să rămân pe uscat şi renunţ la excursie. Ceilalţi au plecat cu vaporaşul într-o excursie pe care toţi ar trebui s-o facă dacă ajung în Orşova. Am văzut pozele şi sunt super. Chiar merită excursia, mai ales că nu e scump dacă prinzi loc pe vaporaş. Nici chiar să închiriezi o barcă rapidă nu e scump, noi însă aveam bani drămuiţi până în ultima zi. Rămas singur, mă plimb pe la umbră, pe marginea apei, de unul singur, câteva ore, apoi, ne reunim către seară, facem iar o plimbare pe chei, iar a doua zi o luăm înapoi către Deva. Tren până în Lugoj, acolo, aglomeraţie mare (tocmai aveau loc zilele berii), apoi tren până în Deva. Ajungem, în sfârşit, la biciclete, chiar ne era dor de ele. Stabilim traseul de întoarcere, prin Brad, Câmpeni, Sălciua, Cluj, Zalău. Asta e, n-am reuşit să facem tot traseul pe biciclete, dar aşa am şi plecat, pe un cu totul alt traseu decât cel planificat, apoi iar altul, apoi iar schimbare de plan. A fost o jumătate de excursie improvizată, aşa că, de ce să ne mai mirăm?

Hello! Bon voyage, monsieur!

Deva - Brad Deva - Brad Deva - Brad Deva - Brad

Ne trezim devreme, după o noapte în care n-am prea dormit bine, scoatem bicicletele afară, legăm bine bagajele, bucuroşi că o să fim iarăşi pe drum, şi, la 9 şi ceva, suntem deja pe drumul pe care l-am mai făcut acum câteva zile. După 8 km ieşim din oraş, încă pe răcoare, apoi mergem mai departe şi facem o pauză mai mare la un fel de terasă pe marginea drumului, umplem sticlele cu apă de la izvor, apoi stăm 5 minute la un suc. Apoi ajungem, din nou, în Luncoiu, cu dealul abrupt în faţă, însă îl luăm la căţărat chiuind: „Căţăraaaaareeeee!”. Şi chiar ne era dor să simţim urcuşul în pedale, chiar dacă termometrul de pe bicicletă arăta 40 de grade. Oprim în vârf, uzi leoarcă, unde, după ce bem apa aproape fierbinte din bidoane, facem o mică inspecţie. Nu e bine, arsurile unuia din noi nu sunt deloc de neglijat, băşicile mari sunt pline de apă, aşa că „le operăm” cu forfecuţa şi ne grăbim să ajungem în Brad, la farmacie, să luăm ceva pentru arsuri. După ce ne întâlnim cu un grup de copii pe bicicletă care ne salută în engleză, crezând că suntem străini, ajungem în oraş, aerul fiind deja irespirabil din cauza căldurii, găsim o pensiune la ieşirea din oraş, dar nu e chiar pe placul nostru. Îi las pe ceilalţi doi pe poziţie şi mă întorc să caut alt loc de cazare. Pe drum, un domn mă salută: „Bon voyage, monsieur!”. Zâmbesc, apoi dau din cap a răspuns. Întreb apoi în stânga şi-n dreapta şi sunt îndrumat către pensiunea Iuliana, unde, după un mic tur, decid că rămânem (120 camera cu 3 paturi + mic dejun). Îi sun pe ceilalţi şi ne regrupăm. Lăsăm bicicletele în locul indicat cum că ar fi sigur de patroană, apoi urcăm în cameră. „Inundaţie!”, aud din baie, şi văd cum intră apa în cameră. Tragem de bagaje cât putem de repede, însă nu îndeajuns de repede, apoi mă duc să anunţ patroana de incident. După inspecţia de rigoare, şi fiindcă inundaţia a fost din cauza instalaţiei, primim altă cameră. Apoi ieşim să vizităm oraşul, nu înainte de a curăţa rănile provocate de arsuri. La ora 18.30, termometrul din oraş indica 35 de grade! Transpirăm şi stând pe terasă, la umbră. Luăm ceva de ronţăit şi ne întoarcem la pensiune.

Din nou pe munte

Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni

Ne trezim devreme, să pornim pe răcoare, însă avem parte de o surpriză neplăcută: spray-ul meu cu piper, prins de ghidon în caz că nu putem scăpa altfel de câini, a dispărut, deşi bicicletele erau puse în locul unde nu aveau acces decât angajaţii. Luăm micul dejun pe ritmuri de manele, care deja poluează aerul afară pe terasă, apoi ne luăm tălpăşiţa. Trecem prin centru oraşului, apoi o luăm la stânga către munţi, în ritm alert (ştim că în curând o să ne atârne limbile de la căldură) şi, curând, ajungem la Poarta Apusenilor, unde facem prima oprire. Nu stăm mult pe loc, ne punem în mişcare, şi, după ceva timp, dăm de o pantă de 7 – 10%, lungă, fără umbră, şi simţim că ne iau foc plămânii. Oprim lângă o căsuţă, unde un bunic şi o bunică trebăluiau prin curte şi întreb unde putem găsi apă, că nu mai avem deloc şi murim de sete. Bunicii lasă treaba şi vin să vadă ce-i cu noi pe acolo, de nebuni. Apoi mă trimit după apă înapoi pe unde am venit. Mă întorc câteva sute de metri şi găsesc un izvor cu apă rece-rece. Beau cât pot de mult, umplu sticlele şi mă întorc la ceilalţi, pe care îi găsesc tot la poveşti cu bunicii. Facem o poză de grup, apoi cerem informaţii despre panta care ne aşteaptă. Bunicii ne spun că nu mai avem mult, facem vreo 3-4 curbe, trecem de şcoala din sat, apoi mai mergem puţin şi ajungem pe o pantă mai moale. Puţinul ăsta a durat vreo 10 kilometri, apoi panta mai moale vreo 2, după care, căţărare încă câţiva kilometri pe serpentinele care duc către pasul Buceş. Oricum, maşini n-am întâlnit aproape deloc, iar peisajul este atât de frumos încât suntem bucuroşi că am venit pe aici şi am vrea să nu se termine, chiar dacă soarele arde teribil. Tragem de pedale serpentină după serpentină, în faţa noastră vârful Vulcan – superbă privelişte, sub noi drumul pe care am venit, ca un şarpe, şi simţim cum tresăltăm de bucuria de a fi acolo.

Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni

Încă puţin şi ajungem în vârf – Buceş-Vulcan. Intrăm într-un fel de magazin, cumpărăm îngheţate la greu, bem şi Sprite-ul care a devenit obişnuinţă, apoi rămânem cu ochii aţintiţi la muntele din faţa noastră, în tăcere. Gata, pauza s-a terminat. Ne urcăm pe biciclete şi începem coborârea – 10%. Oprim la un izvor pe Valea Cătinei, să refacem proviziile de apă, apoi mergem mai departe, eu cu o mână pe ghidon, cu cealaltă făcând poze după poze, şi tot aşa până în Abrud, unde oprim să consultăm harta. Suntem ok, mergem către Câmpeni.

Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni Brad - Campeni

Pornim, şi, după ceva timp, un şmecheraş dă din picioare la greu să ne depăşească, apoi merge triumfător în faţa noastră. De obicei nu-i băgăm în seamă pe ăştia, dar acum, înţelegându-ne doar din priviri, accelerăm şi-l ajungem repede din urmă pe şmecheraş care, văzându-ne că l-am ajuns, îşi scapă picioarele de pe pedale, apoi se dă bătut şi se face că are ceva treabă pe cealaltă parte a drumului, gâfâind ca o locomotivă. Noi mergem mai departe, trecem pe lângă o mocăniţă care pufăia pe calea ferată de lângă şosea, treversăm Arieşul, apoi ajungem în Câmpeni. Ne cazăm la Hanul Moţilor (90 lei camera cu 3 paturi), mâncăm o tochitură moţească, cu bucătăreasa proapăt angajată de-o zi lângă noi, vrând să se convingă că ne place şi că mâncăm tot. Şi ne place. Seara, în cameră, includem şi traseul de azi în Top 10.

Zi de vacanţă la Sălciua. Huda lui Păpară

Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara

Ne propunem să ne trezim devreme, cum am făcut în ultimele zile, dar se face 11 până ne dăm jos din pat. Ieşim afară, unde căldura, deja, ne lasă fără aer, aşa că stăm puţin să ne obişnuim, apoi încălecăm pe biciclete, de data asta haine cu mâneci lungi, cine are, că prea suntem arşi de soare, iar pielea noastră nu mai vrea la rotisor. Primii 10 km nici nu-i simţim şi îi dăm bătaie înainte, cu ochii la peisajul care ne înconjoară: Arieşul în dreapta, verdele pădurii şi stâncile în stânga. Dacă n-ar fi fost căldura infernală (35 – 39 grade) n-am fi oprit deloc, dar resimţim acut lipsa apei, aşa că oprim din când în când să ne hidratăm. Ajungem la mănăstirea Lupşa, facem câteva poze, apoi mergem mai departe, nu foarte mult timp, asta fiindcă am parcurs foarte repede distanţa până aici şi nu mai avem mult. Aşa că, facem o pauză lângă Arieş, la umbră. Trag o trântă cu fundul în noroi şi dau vina pe cine apuc, doar n-o să fiu eu de vină. Apoi, bineînţeles, mă apucă râsul. Când ieşim din pădure căldura ne năuceşte. Totuşi, trecem rapid de Baia de Arieş, peisajul superb din jur ne împinge de la spate şi ajungem, mai repede decât ne-am fi aşteptat, în Sălciua. Întrebăm de locuri de cazare şi ne decidem că cea mai bună opţiune e pensiunea Sub Piatră, chiar dacă până acolo trebuie să deviem de la traseu încă 6 kilometri. Însă, e cel mai ieftin, şi, în plus, e departe de lume şi chiar lângă Huda lui Păpară, o peşteră pe care ne-am propus de multă vreme s-o vizităm. Aşa că, după ce luăm Sprite-ul de rigoare şi juma’ de kil de cireşe, ieşim de pe drumul principal şi intrăm pe drumul de munte ce duce la pensiune. Urcăm din greu, apoi panta se mai domoleşte, apoi iar tragem de pedale peste pietrele de pe drum, iar în faţa noastră apar munţii Trascăului. Superbi. Tot cu ochii la vârfurile stâncoase mai facem câţiva kilometri, apoi oprim la un izvor cu apă rece-rece şi aproape că ne băgăm cu capul sub apă, doar să ne mai răcorim puţin. Apoi călărim şi ultima pantă, cea mai abruptă pe care am întâlnit-o astăzi, tragem de ne ies ochii din cap şi, unul după altul, ajungem în faţa pensiunii. De pe terasă (e duminică) mesenii se holbează la noi ca la dracu, că ei de abia au urcat motorizaţi până acolo, iar noi cu băgăjoaiele atârnate de biciclete. Ce contează! În jur e superb! Nu avem semnal, posturile de la TV nu merg, mâncarea e cam piperată la preţ (pentru noi), dar ne bucurăm nespus să fim aici.

Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara Campeni - Salciua, Huda lui Papara

A doua zi ne trezim târziu (la pesiune e pustiu, suntem doar noi şi recepţionerul), apoi plecăm în sat după ceva de mâncat, pe jos de data asta, fiindcă vrem să ne plimbăm cei 12 kilometri dus-întors. Ajungem înapoi pe la ora două după-amiază, sleiţi de căldură, ne spălăm, mâncăm puţin, apoi mergem să vedem schitul din apropiere. Mă învârt în jurul mânăstirii, iar când ajung în faţa toacăi, toaca cade în faţa mea. Mă opresc şi ridic din sprânceană. Apoi plecăm, încep să iasă măicuţele la slujbă, iar noi suntem în pantaloni scurţi, aşa că… Ne îndreptăm către peşteră, traversăm un poduleţ şi ajungem la Huda lui Păpară. Accesul către Hudă se face pe un poduleţ de lemn, care se termină brusc, restul care urca la înălţime, pe marginea stâncii, către interiorul peşterii, e distrus. Doar cioturi de lemn care se mai văd pe stâncă. Păcat, trebuie să fi fost super să urci pe-acolo. Totuşi, nu mă dau bătut şi spun că intru prin apă, pe jos. Cobor la apă, mă descalţ, apoi începe să plouă torenţial. Mă încalţ rapid şi o luăm la fugă. După 5 minute, ploaia se opreşte. A fost doar un avertisment. Ne zâmbim unul altuia. Lasă, o să intrăm altă dată. Ne întoarcem la pesiune şi mâncăm conservă de peşte afară, pe bancă, apoi hrănim păstrăvii din bazin cu bucăţele de pâine. Într-un târziu, ne întoarcem în cameră şi adormim târziu, după ce jucăm câteva partide de scrabble.

Din liniştea munţilor, la agitaţia maşinilor de pe „european”

Salciua - Tureni Salciua - Tureni Salciua - Tureni Salciua - TureniSalciua - Tureni Salciua - Tureni Salciua - Tureni Salciua - Tureni

Ne vine greu să plecăm de aici. Totuşi, punem bagajele pe biciclete. De cealaltă parte a văii, la 300 de metri de noi, un pui de urs plânge speriat de lătratul câinilor. Dacă s-ar fi supărat ursoaica, ar fi plâns câinii, dar urşii îşi văd de treaba lor şi pleacă mai departe. Noi rămânem cu privirile pierdute în pădurea din faţa noastră. E linişte, doar noi şi muntele. Luăm micul dejun – orez cu lapte şi clătite cu dulceaţă de afine, pe terasă, umplem sticlele cu apă de izvor apoi pornim. Facem cei şase kilometri de drum forestier repede, ajungem la drumul naţional şi o luă la dreapta, către Turda. Nu mai e atât de cald ca zilele trecute, aşa că pedalăm uşor, lăsând în urmă Trascăul, şi ajungem la o cascadă foarte frumoasă, pe malul drept al Arieşului. Mergem apoi mai departe, cu stâncile încă lângă noi, pe un traseu, de altfel, foarte frumos şi puţin circulat. Încet-încet, stâncile încep să dispară, iar în faţa noastră ne aşteaptă „civilizaţia”, iar noi chiar nu mai vrem să ne întoarcem acolo. Dar drumul ne duce, inevitabil, într-acolo, aşa că-l urmăm, ajungem în Localitatea Mihai Viteazu, apoi la intersecţia care ne duce către Turda. O luăm la stânga. Gata cu drumurile liniştite, vuietul maşinilor creşte pe măsură ce ne apropiem de oraş. În stânga noastră se văd Cheile Turzii şi am vrea s-o luăm într-acolo, dar mergem înainte, ajungem în Turda, trecem repede prin intersecţiile din centru, apoi ieşim din oraş. Oprim să bem apă, apoi începem urcuşul pe dealul Feleacului, cu maşinile turându-şi motoarele pe lângă noi, şi nu ne mai place, aşa că iuţim ritmul, chiar dacă urcăm, şi ajungem repede în Tureni, la motelul Paradis. Luăm o cameră cu faţa către drumul european, iar somnul vine foarte greu prin gălăgia infernală şi continuă de afară.

Pe biciclete, către casă. Şi, totuşi, nu chiar

Tureni - Zalau
Tureni - Zalau
Tureni - Zalau

Ultima zi ne oferă o grămadă de surprize neplăcute. Urcăm Feleacul, apoi, când să ajungem în vârf, fac pană la roata din spate. Desfac trusa de scule şi schimb camera. Apoi coborâm Feleacul, atenţi la viteza în curbe, iar în faţa noastră se văd nori negri de furtună şi le zic celorlalţi că exact într-acolo ne îndreptăm. Intrăm în Cluj şi începe furtuna. O oră şi ceva am stat la adăpost de ploaia torenţială lângă nişte chioşcuri, însă bagajele sunt leoarcă, e frig şi agitaţie. Aşa că pornim de îndată ce ploaia dă semne că se domoleşte şi ne îndreptăm către ieşirea din oraş. Dar fac din nou pană la roata din spate, chiar lângă calea ferată. Întorc bicicleta cu roţile în sus şi, cu greu, printre înjurături, sub privirile trecătorilor aţintite la noi, schimb din nou camera, ultima. Apoi, într-un final, plecăm mai departe, făcându-ne planuri cum că vom opri la o pensiune, pentru încă o noapte. Şi chiar găsim una, dar preţurile sunt mari şi nu ne place locul, aşa că mergem mai departe, poate găsim alta, dar timpul trece, începe din nou ploaia, şi nici urmă de altă pensiune. Iar restul drumului până acasă ne e cunoscut şi ştim că nu mai sunt locuri de cazare şi că trebuie să ajungem în seara asta acasă. Intrîm în Topa, apoi coborâm dealul. Însă nu e gata. Butucul bicicletei mele face scandal, semn că vrea să-şi dea duhul, şi nu ştiu dacă mă ţine până acasă. Ajungem în Zimbor şi oprim la Paralela 47. Am evaluat situaţia şi nu ok, bicicleta s-ar putea să mă lase în orice clipă, plus că e deja târziu, plus că am tras prea tare de ceilalţi în ziua asta, aşa că hotărâm să punem capăt pedalatului. Sunăm după un taxi, iar până soseşte luăm ceva de mâncare. Apare şi taxiul, încărcăm bicicletele, le legăm pe platforma din spate a maşinii, apoi urcăm în taxi. Seara târziu ajungem acasă. A fost o aventură cu un start improvizat, cu parcurs la fel, cu multe schimbări de plan, şi cu un final neaşteptat. Dar urmează multe altele, de-acum înainte. Unde? Ce contează? Mergem!

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*