Simfonie în si bemol

Nu-i locul şi nici lumea care-aş vrea-o,
doar luna-mi mai înoată-n ochi, în vânt,
eu… ea spune: simte-mi lumina, ia-o!
dar rătăcit în timp nu mai pot să cânt.

Privesc cortina vieții căzând nepăsătoare,
dar m-am trezit deja și nu mai vreau,
să aplaud la un semn, stând în picioare,
și nu mai vreau urmare, nici să stau.

Mă-ncearcă arzând o simfonie-n si bemol
şi cred că pot să zbor dacă îmi iau avânt;
m-arunc, cu braţele-mi deschise cad în gol,
am plâns la film, şi-aş vrea să pot să cânt.

N-am desenat de mult, scriu tot mai rar,
şi n-am mai alergat râzând sub luna plină,
nici n-am creat pe cer sclipiri de chihlimbar,
şi parcă nici braţele tale nu vor să mă mai ţină.

E noapte acum, târziu, dar muzica mi-e în sânge,
am să mă culc păşind în vis, apoi, am să dispar
în altă lume, în care iunie nu doare, nu plânge.
Privesc încă o dată stelele. Ochii-mi sunt de jar.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*