Şi era atât de frumoasă…

Şi cum să fi putut ceva sau cineva să îi despartă, când se iubeau atât de mult? Nici măcar ploaia nu îşi arunca picurii decât ca să fie parte, chiar şi pentru atât cât ar fi îmbrăcat cerul cu nori, din iubirea care colora totul în jurul celor doi. Când se lăsau pradă câmpurilor verzi, când se lăsau mângâiaţi de firele de iarbă, geloase pe fiinţele care se abandonau în îmbrăţişarea trupurilor, simţeau că totul e creat doar pentru a-i purta unul către celălalt. Şi se ascundeau unul în sufletul celuilalt, în braţele flămânde a dragoste. Şi chiar şi palmele deveneau conştiente de atingerea ce le era oferită şi, drept recunoştinţă, atingerea lor se tran­s­forma în sunete menite să coboare cerul deasupra tru­purilor împle­tite a dragoste.
Şi cum să nu fie aşa, când ea era atât de frumoasă, încât chiar şi cuvântul frumuseţe se pleca în faţa farmecului ce încânta tot ce atingea pielea ei, râsul ei, iar ochii, ochii spuneau întruna „tu“ cu atâta intensitate de parcă lumea ar fi fost creată ca leagăn al iubirii ce nu mai voia să pără­sească povestea ei şi a lui? Lumina ce izbucnea ca un torent din ochii ei îl lua pe sus, îl purta în locuri nebănui­te şi îl hrănea atunci când ochii lui străluceau doar pentru a deschide uşa privirii fiinţei iubite.
El, hmmm, n-ar fi prea multe de spus despre acel el decât că exista doar pentru ea. Şi, deşi rătăcea în lumea asta deja de prea mult timp, moartea nu se îndura să rupă vraja lacrimilor de iubire ce răcoreau trupurile încinse la incandescent şi, pe deasupra, ştia că el n-ar putea muri, pentru că ea era atât de frumoasă! Părul mirosind a flori, ce înfiora degetele care nu mai voiau să dea drumul şuviţelor, îl îmbrăca şi îl mângâia cald, tandru, sălbatic, pasional, plângând, râzând… Iar vântul, complicele lui de-o viaţă, şoptea părului ceea ce ştia că el nu mai era în stare să pronunţe.
Şi cum să poată să mai spună altceva decât te iubesc, când ea era atât de frumoasă? Cuvintele oricum nu puteau reda acel ceva ce-i umplea inima cu sentimente care făceau să pălească chiar şi cântecele lui Hare Krishna. Dar Hare Krishna n-a cunoscut-o pe ea. Iar ea era atât de frumoasă! Buzele ei îl vrăjeau aproape de ne­bunie, sărutul părea mai mult muşcătura unui animal sălbatic atât de flămând, încât ar fi mâncat şi pietre. Iar cuvintele ei se transformau în străfulgerări de pasiune, lăsându-l fără suflare, ameţindu-l cu gustul dulce, disperat al sărutului ce ducea iubirea dincolo de lumea asta sau de oricare lume, dincolo de graniţele raţiunii, lăsând loc doar sufletelor înlănţuite. Iar sufletele încercau să ia cât puteau de mult unul de la celălalt, pentru a-i putea purta la ne­sfârşit în braţele strânse în jurul trupului celui iubit, pentru a da frâu liber strigătelor-mai-mult-dorinţă-de-celălalt, transformate în muzică pe note de Adagio, transpuse apoi în şoapte care opreau chiar şi timpul. Şi se iubeau atât de mult, încât pierdeau controlul asupra bătăilor inimii.
Şi cum ar fi putut inima lui să nu bată decât pentru ea, când ea era atât de frumoasă? Trupul ei ar fi trezit la viaţă picturile lui Boticelli sau ale lui Rembrandt, iar zâmbetul Giocondei lui Da Vinci ar fi pălit atunci când ea ar fi trecut prin faţa tabloului. Şi nici erosul pânzelor lui Klimt n-ar fi putut să redea decât prima literă a alfabetului, restul s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Pentru că senzualul lua o nouă formă atunci când el muşca din ­frumuseţea ce-i lua minţile, când mâinile nu mai ştiau ce e real, când ochii lui miroseau a sălbăticie. Cum ar fi putut rezista unduirii trupului plin de viaţă, în faţa căruia până şi natura fremăta a încântare? De parcă ar fi putut să nu cedeze în faţa imaginii ce picta ochii lui în culori care înnebuneau sim­ţurile. Şi totul se transforma într-un nou dans al dragostei. Un dans pe muzică ne­bună. Nebună din dragoste. Fiindcă ea era atât de frumoasă!
El, hmm, n-ar fi prea multe de spus despre el decât că trăia doar hrănindu-se din iubirea pentru ea. Şi nici n-ar fi ştiut cum să trăiască fără ea sau ar fi trăit doar căutând-o mereu, fugind după cea care ar fi putut să dea sens lumii din care venea el. O lume fără nume, fără formă, fără graniţe, doar cu un singur drum: către ea. În vis sau în realitate sau oriunde altundeva. Pentru că e atât de frumoasă…

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*