Să muşc?

Atârnă greu capacul cavoului,
uimirea de pe faţa nebunului
când luna se-ncăpăţânează
să se arate în lumină
atrage umbre mirosind a naftalină.

Noaptea aduce întuneric,
cioburile cândva strălucire
devin canini în rătăcire
şi iar încep să-mi caut prada:
m-arunc nud – sunt nada.

Taci, umbră, ştii că nu-s al tău,
încă mai am lumină în privire
mi-e inima și-acum plină de iubire,
știm amândoi: nici eu, nici tu nu eşti de vină
c-am devenit un prădător când luna-i plină.

Și fug muşcându-mi buzele sălbatic,
cu vâlvătăi în ochi – două stele nebune,
și nu, nu-s monstru ce vrea să se răzbune
pe lumea asta fadă, lipsită de simțire,
acolo, între oameni, dragostea-i amintire.

Nu vor, nu pot și nu știu să iubească,
purtându-și ca stindard trufia cea lumească,
și-ascuns în întuneric, îmbrăcat în ceață,
sincer, nu mi-e poftă, ba chiar mi-e greață,
și-mi stă pe buze întrebarea: să mușc?

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*