România pe bicicletă. Frânturi de aventură – Din Apuseni, la Cazanele Dunării

Harta traseu Clisura Dunarii

10 august – 26 august 2014

De ceva ani încoace, vara, turneul cu bicicleta prin ţară a devenit o obişnuinţă, ba mai mult, o “tradiţie” peste care nu se sare. La fel, şi anul ăsta, am pornit în periplu prin ţară, într-un turneu cicloturistic care va ajunge până la Moldova Nouă, la Dunăre, trecând pe Transalpina Bănăţeană, un drum nou deschis şi care traversează Munţii Semenic, Parcul Naţional Porțile de fier, Munţii Retezat, apoi, din nou, la fel ca la plecare, Munţii Apuseni.

Din Apuseni, la poalele Munţilor Găina

Abia după ce am urcat 10 km prin Arieşeni şi Vârtop, mi-am dat seama, verificând frânele înainte de coborâre, că am urcat pantele de 8% cu frâna pe spate blocată, lucru care, împreună cu multele kilograme de bagaje, au făcut urcuşul şi mai greu decât era. Oricum, a urmat o coborâre lungă, aşa că am avut timp de refacere în mers. Apoi au intrat în acţiune cele 34 de grade Celsius de afară, plus urcuşurile grele, aşa că cei aproape 90 km până la locul de final al primei etape au durat mult mai mult decât ne planificasem. Și, după ce am rămas fără piciorul de sprijin, care n-a rezistat greutăţii (da, ştiu, mulţi o să strâmbe din nas auzind de picior de sprijin la bicicletă, dar când ai în spate 30 de kile de bagaje…), am ajuns la destinaţie, în Hălmagiu, pe la ora 10 seara, pe întuneric beznă, dar cu o lună superbă deasupra şi cu siluetele cailor din vârf de munte, îmbrăcând totul într-o aură de poveste.

Zalau-Muntele GainaZalau-Muntele GainaZalau-Muntele Gaina

Am găsit o cameră liberă (pensiunea Muntele Găina, 80 lei camera, mâncare ieftină), dar pentru că era târziu, am rămas fără mâncare (toate pensiunile sînt pline de muncitorii care lucrează la drumuri, aşa că ciu-ciu turism în partea asta de ţară. Nasol.)

41 de grade, sprinturi de nevoie

Muntele Gaina-DevaMuntele Gaina-DevaMuntele Gaina-DevaMuntele Gaina-DevaMuntele Gaina-DevaMuntele Gaina-Deva

A doua etapă, în care piciorul de sprijin al bicicletei a cedat de la greutatea bagajelor, ne-a dus pe la Ţebea, aşa că am oprit la Gorunul lui Horea, după câteva sprinturi la semafoarele plantate pe tot drumul (cel puţin 15), însă ce era mai greu de abia avea să urmeze. După ce am primit apă de la o femeie mai în vârstă, care, de drag, voia să ne dea şi nişte roşii proaspăt culese din grădină, au urmat, pe pantele grele şi foarte grele, sprinturi după şi înaintea camioanelor care erau pretutindeni. Oricum, după câteva ture din ăstea, ne-am făcut şi tactică: aşteptam să treacă ultima maşină din spate, apoi, până să fie verde din faţă, sprintam la greu, să ajungem la celălalt capăt înainte să pornească coloana de maşini din faţă. Evident, nu am reuşit de fiecare dată asta, aşa că la fiecare întâlnire cu coloana auto, sprintul se transforma în sprint printre jaloane şi pe pietrişul de la margine, toată tărăşenia asta la temperaturi între 38 şi 41 de grade. Deci, arsuri destul de nasoale de la soare. Şi, bineînţeles, kilometri în plus pentru că reparaţiile de drumuri au omorât turismul, așa că am înnoptat, de nevoie, la pensiunea Floare de Colț, din Deva (80 lei camera).

Etapă uşoară. Adică grea. 41 de grade, din nou

Deva-Bethausen
Deva-Bethausen

Am crezut că a treia etapă o să fie una uşoară, dar, ca de fiecare dată când am crezut asta, a fost exact invers. După vreo 15 km făcuţi uşor, odată cu căţărarea au apărut şi gradele Celsiu, 41 la număr, cer senin, vânt deloc. Plus apă lipsă, pentru că, în zona asta, adică înspre Făget, Lugoj, izvoarele lipsesc cu desăvârşire. Noroc cu oamenii de la sat, care, văzându-ne cum arătam ca nişte raci fierţi, ne-au dat apă, altfel, zău, nu ştiu ce făceam, vorba lor – “Om fi noi de la ţară, da apă tăt avem”. Iar pantele grele şi lungi de la Ohaba, cu soarele bătându-te în cap, ne-au făcut să folosim fiecare loc umbros, ca să putem să respirăm aer fără să simţim că ne sufocăm. Şi ajungem în Făget, unde am zis că ar trebui să găsim ceva cazare. Ne-am oprit la o benzinărie, la intrarea în oraş, unde, sfârşiţi de la căldura năucitoare de afară, ne-am trântit pe iarbă, acolo, ascunşi sub dâra de umbră a unui copăcel. Apoi, am pornit să căutăm cazare. Am fi zis că n-are cum să devină real coşmarul de până atunci, cu locuri de înnoptat deloc, însă coşmarul a devenit realitate. Şi, deşi arşi rău de soare, am fost nevoiţi să mergem mai departe încă vreo 20 şi ceva de kilometri, până am ajuns, cu mult noroc, graţie unui om de omenie, care, mai ales auzind că suntem ardeleni ca şi el, ne-a ajutat să găsim cazare, undeva, într-un sat german, la vreo 20 de km de Lugoj. Primul loc de cazare ca lumea (pensiunea Santa Maria, 120 lei camera, condiții foarte bune, mâncare bună), aşa că, după două nopţi nedormite, cu căldură, zgomot şi mirosuri grele, e ca o oază în deşert.

Lupta cu kilometrii

Când am pornit, azi, în cea de-a patra zi a turneului pe bicicletă, din satul nemţesc Bethausen, acolo unde am înnoptat, n-am fi crezut că o să ne luptăm, la propriu, cu aproape fiecare kilometru pedalat. Mai ales că satul are ceva aparte, cu uliţele paralele, cu verdele din jur şi cârdurile de gâşte din zonă, şi aproape că ai fi putut face abstracţie de căldura care ne-a luat în primire de cum am ieşit din pensiune. Dar, ce să vezi, canicula o ştie pe a ei şi-ţi dă în cap pe unde te prinde. Şi ne-a prins. Şi încă cum. La un moment dat, la nivelul bicicletei, căldura de afară, cu cea care ieşea din asfaltul încins, de ziceai că fix acolo ar fi iadul ăla mistic, cu flăcările gata să te prăjească, arăta pe ciclocomputer 46 de grade. Şi chiar dacă n-ar fi arătat, ziua în sine a fost una chinuitoare de-a dreptul. Iar cei aproape 80 de kilometri, o distanţă nu foarte mare, au fost “criminali”.

Bethausen-Caransebes
Bethausen-Caransebes
Bethausen-Caransebes

Am făcut prima parte a drumului în viteză, încercând să parcurgem o distanţă cât mai mare, înainte să începem să resimţim oboseala primelor trei zile caniculare, cu o singură masă adevărată şi cu doar 11 – 12 ore de somn în cele trei nopţi de până atunci, ba din cauza mirosului şi a căldurii, ba din cauza gălăgiei, ba din cauza oboselii provocate de caniculă. Apoi, după vreo 15 kilometri, era cât pe ce să intrăm de-a dreptul pe autostradă, noroc că ne-am dat seama din timp, altfel cine ştie ce se mai întâmpla. Ei, în momentul ăla ne-am dat seama că dogoarea ne dă la cap la greu, aşa că am hotărât să profităm de orice loc umbros pe care o să-l găsim, că doar nu s-or fi terminat copacii fix acolo.

După ce am trecut de Lugoj, cât vedeam în faţă, drumul ăla drept, încins, n-avea pe margine aproape nici un loc care să te poată feri de soare, doar, din când în când, câte un copăcel răzleţ ori câte o tufă care mai mult îţi dădea impresia de umbră. Oricum, acolo ne-am adăpostit, pitindu-ne ca nişte şobolani, băgaţi printre tufişuri la margine de drum, de se uitau şoferii (mamăăă, câte maşini, mai ales camioane, circulă pe drumurile româneşti) la noi ca la extratereştrii. Acuma, să fiu sincer, dacă m-aş fi văzut acolo, cu capul în tufişuri, şi de multe ori doar cu capul la umbră, restul la copt, sub soare, şi eu aş fi crezut că ăia de la marginea drumului sînt ceva extratereştri, care, necunoscând tradiţia românească – aceea de a nu te deplasa decât cu maşina sub fund, fie chiar şi doar până la piaţă – căutau prin tufişuri ceva loc de parcat OZN-ul din dotare.

După câteva ore de chin, în care te luptai să tragi aer în piept, apoi, după ce-ţi ardea plămânii, te luptai să scapi repede de focul dinăuntru, şi tot aşa, un fel de muncă de Sisif, dar nu cu stânca, ci cu focul din aer. Iar când adia, rar, vântul, parcă primeam cadouri, evident, sub formă de aer respirabil. Şi,pentru că tot ne-am dorit vânt, ultima parte a drumului am primit din belşug, aşa că pedalatul cu vântul puternic din faţă făcea ca drumul drept să pară o pantă abruptă. Totuşi, ce bine că există vânt. Azi i-am mulţumit de nici nu mai ştiu câte ori că există.

Transalpina bănăţeană

A cincea etapă – a cincea zi de caniculă, cu temperaturi de până la 41 de grade, din nou. Deja e prea mult. Am părăsit Caransebeşul, urmând drumul european, foarte aglomerat şi dogorind ca un cuptor încins, încercând să pedalăm cât mai repede, să scăpăm de cei vreo 20 de kilometri de drum întins, aglomerat. Lucru pe care, evident, l-am şi făcut, destul de repede, dar cu urme serioase asupra organismului (totuşi, cinci zile de caniculă e prea mult), aşa că, atunci când, în sfârşit, am lăsat drumul european în urmă şi am luat-o către Slatina-Timiş, de unde urma căţărarea, entuziasmul a cam lăsat-o moale. Totuşi, cei 20 şi ceva de kilometri de căţărare sunt frumoşi, muntele, oriunde ar fi e frumos, chiar dacă nu se compară ca frumuseţe cu Transalpina, cea adevărată.

Caransebes-GarinaCaransebes-GarinaCaransebes-GarinaCaransebes-GarinaCaransebes-Garina

Des, la umbră. Pemii au ocupat tot

Drumul urcă pe lângă cursul de apă, aşa că ne-am gândit că o să găsim izvoare şi o să ne răcorim cu apa lor, însă nici vorbă de aşa ceva. Izvoare ioc. Noroc că, prevăzători, ne-am umplut sticlele cu apă, altfel, sigur am fi băut direct din apa văii, la ce căldură înnăbuşitoare era afară. Pur şi simplu aerul îşi ardea plămânii, ori, cel puţin, aşa simţeam noi, după atâtea zile de pedalat prin căldura sufocantă. Deci, am folosit des, foarte des, umbrele copacilor de pe margine, pentru a mai potoli furnalul interior, lucru care a lungit prea mult etapa, şi deja mă gândeam cu oroare la ce ne-am face dacă n-am găsi cazare. Lucru greu de crezut, fiindcă, preventiv, am căutat înainte locuri de cazare în zonă şi am găsit o grămadă. Pe net. Ok. Ajungem pe platoul de deasupra muntelui, unde sîntem luaţi în primire de vreo patru câini ciobăneşti. Nu i-am băgat în seamă, mi-am zis că dacă, totuşi, chiar o caută cu lumânarea, când o să sară la picioare, scot bastonul extensibil, cu care îmi dotez întotdeauna bicicleta, atunci când o iau prin munţi, şi îi pocnesc de nu se văd. Nu a fost nevoie. La ce priviri nepăsătoare le-am aruncat, şi-au zis că n-au cu cine, aşa că ne-au lăsat în pace şi am ajuns, necapsaţi, la Trei Ape. Cazare ioc. Totul arhiplin, foarte aglomerat, dar, oricum, noi voiam să oprim la Gărîna, acolo unde găsisem multele locuri de cazare. Deci, cu încredere, am pedalat într-acolo. Mama ei de încredere! Am sunat la numerele de telefon de pe panourile cu reclame la pensiunile de acolo, iar răspunsul a fost acelaşi: “Cazare? Weekendul ăsta? Glumiţi. Locurile-s ocupate de câteva săptămâni. E plin de nemţi.” Pfuuui! Era ora şapte seara, iar noi eram la 40 de kilometri de Reşiţa, acolo unde am fi avut şanse să găsim ceva, dar eram rupţi de la etapele grele de până atunci, iar disperarea începea să dea din coate, să-şi facă loc la suprafaţă…

Stând să ne tragem sufletul şi să încercăm să ne dăm seama ce am putea face, văd două persoane în vârstă în faţa unei case. Îi întreb unde am mai putea găsi pe cineva să ne găzduiască. Oamenii, binevoitori, sună la mai multe cunoştinţe, dar degeaba. “Noi nu luăm oaspeţi, că nu prea stăm pe aici, iar mâine dimineaţă, la 8, plecăm de aici în excursie.” N-am stat pe gânduri şi am percutat: “Dar, dacă plecăm şi noi dimineaţă, la 7 jumate, ne puteţi primi, că, zău, suntem storşi, şi nu mai avem nicio soluţie.” Se uită femeia la noi, apoi, cu compasiune, după ce se înţelege din priviri cu soţul ei, ne spune că ne iau ei, dar până la 8, că ei pleacă. “E plin aici, că pemii, aşa se numesc germanii din zona asta, în ’90 şi-au vândut casele pe 3000 – 4000 de mărci, iar acum vin şi dorm la pensiuni. Vara e plin de ei aici, iar acum, că e şi sărbătoare, e foarte aglomerat.” Pfuuuuu, dacă aţi şti ce uşurare am simţit în momentul ăla. Am dus repede bicicletele în curte, apoi ne-am spălat, scurt, cu apa din nişte bidoane puse la soare, pe care ni le-a dat bărbatul. Apoi, femeia, uitându-se la noi ca la nişte copii, ne zice că i-a rămas ceva ciorbă de la amiază şi că ne-o împarte nouă. A fost una din cele mai bune ciorbe mâncate vreodată. Iniţial, ne-am zis că a doua zi facem pauză, absolut necesară, după cinci zile infernale, dar, clar, eram obligaţi să ne continuăm drumul. Plini de muşcături de la insecte, ne-am dus în cameră, unde era patul pus la dispoziţie. Înainte să mă culc, am observat un cântar aşezat lângă perete. M-am urcat pe el aşa, dar ce-am văzut mi-a cam dat fiori – slăbisem peste trei kilograme şi jumătate în doar cinci zile, iar asta n-are cum să rămână fără urmări. Somnul a venit greu, odată cu neliniştea pentru a doua zi.

100 de kilometri până la Oraviţa. Resurse aproape zero, cazare la fel

Am pornit a doua zi, la 7 jumate, pe frig, 14 grade afară. Am urcat ceva pante, destul de lungi, dar era încă devreme, aşa că nu ne-am făcut probleme. Apoi a urmat o coborâre lungă, de vreo 15 kilometri, dar cu aerul rece care tăia respiraţia, a trebuit să o lăsăm moale, iar Reşiţa a apărut după destul de multă vreme. Reşiţa a fost dezamăgitoare. Sincer, mă aşteptam la altceva. Na, asta e. Ieşim din oraş, iar flerul ne pune frână: “Bă, dacă nu găsim cazare în Anina, ce ne facem? Hai mai bine să ne sunăm prietenii să caute loc de cazare.” Şi am sunat, dar cazare nu era decât la Oraviţa, la hotel. Bine şi acolo, că altfel ce naiba să facem, să dormim la margine de drum? Ne-am uitat la ceas, era încă devreme, şi ne-am zis că până seara ajungem. Dar au urmat pante de 10 la sută, multe, foarte multe, şi luuuuungi, aşa că drumul a durat mult mai mult decât credeam, plus că surmenarea ne-a ajuns din urmă, făcând pedalatul dureros, un fel de luptă de supravieţuire… Totuşi, greu sau nu, drumul pe la Caraşova, prin Anina, către Oraviţa e foarte frumos, chiar spectaculos ca peisaj, şi merită fiecare pedală, ca să zic aşa, atâta doar că, în cazul de faţă, frumosul s-a amestecat cu oboseala acumulată în cele şase etape grele. Dar chiar şi aşa, a meritat cu prisosinţă… A meritat?… Da, fără doar şi poate, a meritat, pentru frumuseţea peisajului.

Garina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-Oravita>Garina-OravitaGarina-OravitaGarina-OravitaGarina-Oravita

După 100 de kilometri, am ajuns la Oraviţa (hotel Caraș, 120 lei camera, mâncare bună), unde am reuşit, cu greu să mâncăm ceva, nu doar pentru că era aglomerat, dar era greu până şi să mestecăm. Noaptea, am sunat şi am întrebat în toate direcţiile de loc de cazare. Nicăieir, nimic. Eram captivi în Oraviţa, la hotel, 60 de lei patul, ceea ce, în economia expediţiei, era cam mult, resursele finaciare fiind lovite rău. Dar, dacă nu avem ce face?

OravitaOravitaTeatrul-vechi-OravitaTeatrul-vechi-Oravita

“Captivi” în Oraviţa

Ce poţi face în Oraviţa? Ei, bine, poţi face. În Oraviţa este cea mai veche farmacie din ţară, plus una din cele mai vechi cofetării din ţară, plus cel mai vechi teatru din ţară. Eeeei, teatrul… Teatrului din Oraviţa am să-i dedic un editorial. Sincer, e cel mai frumos teatru pe care l-am văzut vreodată în România. Exteriorul clădirii nu spune mare lucru, dar odată pătruns în interiorul teatrului…

Din Clisură, prin Cazanele Mari şi Mici ale Dunării. Unul din cele mai frumoase locuri din România

Dacă n-ai fost la Dunăre, în locul numit Clisura Dunării ori la Cazanele Dunării, la Dubova, trebuie măcar să treci pe acolo, chiar şi mergând către o altă destinaţie, privind pe geamul maşinii, aşa, ca un fel de televizor ambulant. Locul este incredibil de frumos, un loc aparte, cu peisaje minunate, care, dacă nu te vor lăsa gură-cască, sigur îţi vor deschide ochii mari. Munte, cu stâncile răsărind din malurile Dunării, o Dunăre care şerpuieşte cald, luându-te şi pe tine cu ea, aşezându-ţi în sertarele amintirilor imagini care, aşa cum se spune, fac cât o mie de cuvinte. Dar, să mă întorc de unde am rămas.

Oravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-Dubova>Oravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-Dubova

Şi ne-am adus aminte cât de mult ne place să pedalăm liberi

Am plecat din Oraviţa cu o oarecare groază, având atât de proaspăt în minte condiţiile groaznice de pedalat de până atunci, cu aerul fierbinte sufocându-ne, făcând ca drumul plat să pară pante abrupte. Însă, imediat cum am lăsat oraşul în urmă, cele 28 – 30 de grade de afară, plus drumul puţin aglomerat ne-au făcut să uităm greutăţile de până atunci şi să ne aducem aminte cât de mult ne place să facem asta, să fim liberi, pe bicicletă, în natură. Iar drumul, chiar dacă am traversat Munţii Locvei, pe pante abrupte, a fost o încântare, mai ales că, după câteva ore, am dat cu ochii, de departe, de Dunăre. “Heeeeiii, am reuşiiiiiit, imediat ajungem la Dunăre.” Iar zâmbetul de încântare a rămas acolo – şi la duş, şi la masă, mâncând ciorbă de peşte, şi plescăind cu piciorul prin apa de la margine de Dunăre. Dar frumosul de abia avea să apară, fiindcă…

Clisura Dunării, Cazanele şi Dubova ne-au fermecat

Deosebit. Tot oprind, des, foarte des, să căscăm ochii şi să lăsăm frumosul să ne cuprindă, nici măcar n-am simţit că pedalăm, mai mult un fel de uimire cu zâmbet, cu exclamaţii şi, din când în când, salutând alţi biciclişti, destul de mulţi, care treceau pe acolo, zona făcând parte din Eurovelo 6, un traseu pe care mulţi îl fac, un traseu destul de uşor de altfel, drumul pe lângă Dunăre fiind destul de uşor de pedalat. Evident, toţi, cel puţin cei pe care i-am întâlnit, străini. De asta, când intram pe uşa vreunei pensiuni ori case de oaspeţi mi se spunea “Nein”, aducă cazare ioc, lucru care ne-a dat mari bătăi de cap anul ăsta. Dar mai contează, când în jurul nostru pictura vie a naturii ne fermeca la fiecare pas? Greu de descris, mai bine pun mai multe poze, ele pot spune mult mai bine decât cuvintele ce au de spus. Deşi, ştii ce contează cel mai mult? Starea aia pe care o simţi atunci când te umpli de frumosul de acolo, o stare interioară care nu are cum să fie înlocuită nici de cuvinte, nici de imagini. Starea aia pe care o ai stând sub smochini, pe malul Dunării, ori pedalând liber, şerpuind odată cu apa fluviului de lângă tine.

Oravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-Dubova

Iniţial, partea asta a turneului voiam să o facem într-o singură etapă, dar, după ce-am dat cu ochii de minunea din jur, am “pierdut” trei zile acolo, dormind la pensiunea Happy Fish (80 lei camera), ori la Milan Pescarul (80 lei camera, dar cam nasol cu condițiile), ori la Casa Adriana (100 lei camera, condiții bune), mâncând, de fiecare dată, ciorbă de peşte. Iar Dubova, mica localitate de munte de la malul Dunării, e parcă altă lume, cu golful larg, mărginit de stânci uriaşe. Păcat că locuri de cazare nu prea sînt, pensiunile de patru stele (două la număr) având un preţ mult prea mare pentru buzunarul omului de rând, iar pe la case de oapseţi, la cei din localitate, e plin de turişti străini. Lucru bun, de altfel, dar totuşi, la doi paşi mai încolo, la Eşelniţa, un loc foarte frumos, de asemenea, e plin de posibilităţi de cazare. Ar fi putut fi şi aici la fel.

Oravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-DubovaOravita-Clisura-Dunarii-Dubova

Oricum, stând deasupra Cazanelor Mari, cu ochii la gura peşterii care trece pe sub munte, până la Dunăre (un viitor traseu), n-aveam de unde şti, ba chiar ne aşteptam să nu avem probleme cu locul de cazat peste noapte. Ee, şi stând cu ochii pierduţi la frumuseţile din jur, un tăun, profitând de moment, s-a înfipt în piciorul meu stâng. Scutur piciorul, tăunul nimic, batman-batman, el se îndopa. Aşa că i-am tras o palmă, zburătăcindu-l de pe picior. Însă, nu ştiu ce naiba a făcut el, fiindcă, odată ce l-am scos de pe picior, am început să curgă sânge la greu. Na, măcar ştiu că, după aia, tăunul ori a înnebunit de tot, ori a devenit nemuritor, că, altfel, azi, acum când scriu, e a patra zi când locul mă irită groaznic, făcând nopţile dificile, şi deja îmi doresc să pot dormi fără să simt că am un muşuroi întreg de furnici sub piele, în toiul unui dans furnicesc nebun. Na, cu suvenirul de la tăun am luat-o către

Băile Herculane, din nou, Caransebeş, Orăștie

Herculane-Caransebes-OrastieHerculane-Caransebes-OrastieHerculane-Caransebes-OrastieHerculane-Caransebes-OrastieHerculane-Caransebes-OrastieHerculane-Caransebes-Orastie

Am trecut pe lângă statuia lui Decebal, care, sincer, după ce ai putut gusta din sculpturile naturii uimitoare ale locului, părea mai mult un chici de genul celor care se lipesc pe uşa frigiderului. Oricum, am lăsat cu greu şi cu părere de rău în urmă Dunărea cu stâncile şi golfurile sale, şi ne-am îndreptat către Herculane, un alt loc cu peisaje deosebite şi cu trasee montane superbe (câteva le-am făcut acum câţiva ani) pe care toţi cei care ajung acolo le pozează cu gura căscată, dar puţini, foarte puţini se încumetă să şi urce pe munte, deşi, aşa cum am spus, traseele sunt superbe, dacă ajungi pe vârf, într-o zi cu vizibilitate bună poţi vedea Dunărea. Dar, de data asta, n-am avut timp de trasee, şi, după o noapte petrecută acolo, de dragul peisajului, am luat drumul Caransebeşului. Şi, chiar dacă nu ne aşteptam la cine ştie ce drum, totuşi, etapa de pedalat a fost una frumoasă, prin locuri frumoase, traversând muntele, sprintând chiar pe pante de 10 la sută, cu TIR-urile aşteptând în spatele nostru momentul să ne depăşească, pentru că pe serpentinele strânse, lucrul ăsta, cu depăşitul, e greu de făcut, chiar dacă înaintea ta sînt nişte biciclişti, sprintând ca nebunii pe pantele abrupte. Da, deşi pare greu de crezut, şoferii de TIR, au fost civilizaţi, fără să ne claxoneze, aşteptând să poată să treacă de noi. Lucru pe care nu îl pot spune despre cei cu maşinile lor scumpe, care, nu o dată, erau să ne de-a jos de pe drum, depăşind şi din faţă, şi din spate, fără să gândească, ca nişte cretini fuduli care, odată la volanul maşinii cu beculeţe, nu ştiu altceva decât să depăşească.

Am trecut peste munţi, pe la Sarmizegetusa. Acum, cu trei etape înainte să ajungem acasă, stau pe patul camerei în care sîntem cazaţi (hotel Dacor, 85 lei camera, condiții foarte bune), scriind chestiile ăstea, şi mă gândesc la anii trecuţi, în care am fost însoţit în aventurile mele de mai mulţi prieteni. Toţi, pe rând, deşi, atunci, le-a plăcut genul ăsta de a gusta viaţa, au ales, dintr-un motiv sau altul, viaţa normală, o viaţă care pentru spiritul care tânjeşte după libertate (chiar dacă, pentru asta, e nevoie să suferi, la un moment dat) nu înseamnă nimic, dar care, sigur, şi e normal să fie aşa în lumea asta, pentru confortul imediat, cel palpabil, înseamnă mult mai mult decât a-ţi lăsa gândurile, visele să ţi se materializeze. Totuşi, încă mai sînt lângă mine spirite libere, iar cărări prin lume sînt nenumărate.

Peste munţi, către casă

Da, cam aşa-i, când e una, vrei alta. Dacă în primele zile de caniculă tânjeam după o briză, cât de mică, de vânt şi ne adăposteam la umbră, oricât de mic ar fi fost adăpostul ăla umbros, acum, de două zile, pauzele le facem la soare, ca nişte pui de găină. Şi nici n-ar fi putut fi altfel, fiindcă, după două zile de furtuni şi ploaie, aerul s-a răcit considerabil, aşa că nu, fără vânt, acuma vrem soare. Mai ales că pe munte aerul e oricum mai rece. Dar, totuşi, ăstea-s doar cuvinte, fiindcă, atâta timp cât eşti liber, pe bicicletă, înconjurat de peisaje superbe, toate celelalte trec în fundal, prim-planul rămânând frumuseţii naturii.

Orastie-Alba-Iulia-CampeniOrastie-Alba-Iulia-CampeniOrastie-Alba-Iulia-CampeniOrastie-Alba-Iulia-Campeni

Pe la Cetate, în Alba Iulia. După – pante, serpentine, pădure

Am trecut prin Alba Iulia, pe la Cetate, fix când urma să aibă loc concertul lui Andrieş, Baniciu, Alifantis şi Vintilă, şi aşa am fi rămas să-i ascultăm, dar o roată care făcea probleme, plus planificarea ultimelor etape nu ne-au lăsat să ascultăm muzică de calitate. Ei, altă dată, mai avem de mers până la locul de cazare (pensiunea Ara, Micești, 130 lei camera, cu reducere – 110, condiții foarte bune), aşa că, după ce mâncăm câte o plăcintă, lăsăm cetatea cu muzică şi ne îndreptăm către pensiune. Apropo, de ce locurile frumoase, aşa cum e şi Cetatea din Alba Iulia, ori aşa cum e şi Castrul Roman de la Porolissum nu au parte de promovarea pe care o merită (nu, afişele ălea de doi bani puse pe ici, pe colo, pe la margine de drum, asta nu-i publicitate)? Să fie doar pentru că lucrurile ăstea nu se lasă cu goluri şi cu clasamente? Fiindcă, se ştie, dacă nu-i cu goluri, nu merită atenţie, cel puţin la noi, pe plaiuri mioritice.

E atât de pitorească zona Munţilor Apuseni… Am traversat munţii, după o urcare de vreo 40 de kilometri, din care ultimii 10 – 12 kilometri pe pante serioase. Tot cu ochii la peisaj, bând apă de izvor de fiecare dată când descopeream câte unul la marginea drumului. Şi, sincer, muntele e, totuşi, cel care e cel mai aproape de mine. Adică un fel de a spune că natura e casa mea, dar muntele, muntele e camera mea. Aşa că m-am bucurat de pădure, de stânci, de fiecare serpentină căţărată. Când cu ochii la lumea frumoasă, reală, din jur, când cu ochii sufletului la locurile prin care am fost, fiecare cu felul lui de a-ţi arăta cât de frumoasă e lumea asta, dacă vrei şi, mai ales, dacă ştii să o priveşti.

Campeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-ZalauCampeni-Zalau

Al zecelea turneu prin ţară. Fiecare cât o viaţă

Am plecat de acasă, din Zalău, şi am trecut în 16 zile prin Poiana Horea, Albac, Arieşeni, Hălmagiu, Deva, Făget, Bethausen, Lugoj, Caransebeş, Anina, Oraviţa, Moldova Nouă, Dubova, Eşelinţa, Orşova, Herculane, Sarmizegetusa, Orăştie, Oţelu Roşu, Alba Iulia, Abrud, Câmpeni. Am traversat, din nou, Munții Apuseni (cazare la Câmpeni, Hanul moților, 50 lei camera, dar condiții proaste), prin locuri cu un peisaj pitoresc, pline de frumos, un frumos din ăla viu, palpabil, așa că tranziția către acasă a devenit mai ușoară, stâncile, verdele crud, căpițele de fân, apele de munte, viața liniștită a satelor de munte încărcându-ne la fiecare kilometru făcut. Chiar dacă acasă e o stare interioară, o stare de spirit (cel puţin pentru mine), fiecare loc în care te opreşti devenind acasă, pentru atât cât vei fi acolo, totuşi, mai este şi acasă, locul unde o să te întorci întotdeauna, şi unde poţi să visezi la următoarea călătorie, la următoarea aventură. Asta, dacă mai ştii să visezi, să-ţi doreşti. Să vrei şi altceva decât ceea ce ţi se oferă de-a gata, să vezi şi dincolo de ceea ce ţi se arată, să asculţi glasul acela care te cheamă, uneori şoptit, alteori ca un vuiet, glasul acela care, pentru unii, e ceea ce aprinde scânteia interioară care îţi luminează cărările ce vor fi să fie, pentru atât cât va fi să fie…

Călin Pavăl

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*