Puntea de piatră, undeva, lângă Borza

În faţă se văd deja stâncile colorate de razele soarelui într-un portocaliu straniu, aproape nefiresc de cald în mijlocul mării de alb dinprejur, străjuind micul canion. Mai fac câţiva paşi, apoi rămân fără cuvinte şi mă întorc către ceilalţi, care veneau în urma mea, cu privirea prolog pentru ce urma să li se arate.

„Pietrele”

borza_iarna__2_borza_iarna__8_

Părăsim drumul principal şi o luăm la dreapta, către Borza, pe un drum îngheţat şi plin de gropi, cu ochii la dealul de lângă noi, căutând un loc unde să parcăm. Ș, tot căutând, intrăm în sat, aşa că o luăm înapoi şi oprim în primul loc îndeajuns de larg pentru a parca maşina. Am mai fost aici, într-o zi de primăvară, acum câţiva ani, însă zăpada a schimbat peisajul atât de mult, încât nu mai recunosc locurile şi hotărâm să o luăm la deal pe prima potecă găsită.

Echipați cu haine groase, bocanci în picioare, ruscaci de tură în spate, începem să urcăm. Mergem vreo 10 minute pe un fel de drum forestier, apoi o luăm la dreapta pe o pantă abruptă, către culmea dealului. Nu pentru că ar fi fost ceva acolo, dar de sus, de pe deal, ne puteam orienta mai bine pentru restul traseului. Pentru asta, însă, aveam de trecut o pădurice deasă, cu crengile crescute unele peste altele, pline de spini, de parcă ar fi un gard ghimpat, înaintarea devenind destul de anevoioasă. Am fi putut să ne întoarcem să căutăm un alt loc de trecerem fără atâția spini, însă, probabil, am fi ajuns într-un loc la fel ca ăsta, așa că mergem tot înainte, trecem de pădurice şi ajungem pe o pajişte. Traversăm o vale printre copacii doborâţi de furtună, trecem pe lângă o stână, acum pustie (norocul nostru, chiar n-am fi vrut să dăm nas în nas cu vreun dulău de strajă la oi) şi intrăm, din nou, în pădure. De data asta, una fără spini. Urmăm cărarea făcută de animale, iar după puţin timp, dăm cu ochii de stânci.

Aşezate una lângă alta, îmbrăcate cu zăpadă, parcă le auzi îndemnându-te să te opreşti lângă ele la o poveste despre vremurile de demult, când zmeii cei prezenți în multe din poveștile Sălajului cutreierau locurile sălbatice.

borza_iarna__5_borza_iarna__7_

Și ne oprim, pentru o mică pauză.
Jos, în vale, casele albe, cu hornurile pufăind, parcă ar fi o pictură impresionistă pusă special acolo ca recompensă pentru cei care ajung în vârful dealului.

Puntea de piatră

borza_iarna__13_

„Gata, mergem mai departe”, le transmit celorlalţi, şi o luăm din nou la deal, ajungem (cum altfel?) pe un platou înţesat de tufe pline de ţepi, iar ca să scurtăm drumul, încercăm să trecem de-a dreptul. Încercăm. Și atât. N-ai cum să convingi spinii, odată înfipţi în haine, să-ţi dea drumul. E o luptă pierdută dinainte, aşa că, după vreo 10 minute în care am reuşit să înaintăm doar câţiva metri, facem cale întoarsă şi ocolim zona cu pricina, lăsând bir fire trase din pantaloni, mâini julite şi mici înjurături în loc de „gata, ne predăm”.

Odată ajunși între copaci, „nasul” îmi spune să o luăm la stânga, ceea ce şi facem, nu înainte de a da o raită scurtă de recunoaştere în împrejurimi. Și ajungem repede deasupra hăului, pe care-l ocolim cu grijă, nu de alta, dar e alunecos şi n-am vrea să ajungem jos mai repede decât ne-am propus. Apoi, ne oprim. Avem două variante: mergem înainte, ocolind şi pierzând ceva timp, sau apelăm la cordelină şi ne dăm drumul în jos. Evident, singura variantă pe placul nostru e a doua, aşa că scot cordelina, o înfăşor după un copac şi ne dăm drumul unul după altul, într-o coborâre uşoară de vreo 10 metri. Odată ajunşi jos, ne regrupăm încântaţi de coborâre, strângem cordelina şi o luăm de-a lungul văii îngheţate, când pe gheaţă, când căţărându-ne pe deasupra, atunci când gheaţa e prea subţire.

borza_iarna__14_borza_iarna__15_

În faţă, colorată straniu în portocaliu de razele soarelui, o stâncă de vreo 20 de metri străjuieşte intrarea în micul canion din faţa noastră. În stânga, valea duce către intrarea unei peşteri surpate, acolo unde am mai fost cândva, şi unde voiam să ajungem şi acum. Totuşi, o iau la dreapta şi îi chem şi pe ceilalţi după mine. Și, după câteva minute de mers anevoios prin zăpada până la genunchi, rămân fără cuvinte. Mă întorc spre cei din spatele meu, încercând să le spun ce văd, însă nu e nevoie de cuvinte, e de ajuns să ne privim.

Ce poți să spui când natura îți așază la vedere așa ceva? Doar un fel de „ooooaaaauuuu” mut. În faţa noastră, în capătul văii, o punte de piatră lungă de vreo cinci – şase metri şi lată de vreun metru, îmbrăcată de rădăcinile vegetaţiei de deasupra, uneşte stâncile care mărginesc valea. Dincolo de punte, o cascadă de ţurţuri mari de gheaţă, iar prin deschizătura de deasupra, printre crengile luminate de soare ale copacilor se vede cerul. Și ne oprim în acel loc. Și noi şi timpul.

De aproape, ţurţurii parcă-s clapele unui pian cu formă ciudată şi, dacă renunţi la raţiune şi dai frâu liber spiritului, poţi chiar să distingi acordurile muzicii: Chopin, clic next – Yanni, clic next – Yann Tiersen, clic next – Jordan Rudess… Stop. Opresc coloana sonoră şi revin cu picioarele pe pământ.

Căţărare 15 metri, apoi către sat

Ne uităm la ceas. Mai avem 40 de minute, cel mult o oră până se întunecă, aşa că trebuie să stabilim pe unde o luăm înapoi către sat. O variantă ar fi pe unde am venit, pe vale, sau, drumul cel mai atrăgător din punctul meu de vedere – o căţărare nu foarte grea, dar deloc uşoară, de 15 metri, până la buza stâncii. Am fi vrut să alegem altceva? Evident, nu. Deci, căţărare.
Întâi, planul de acțiune. Arunc o privire, pentru a-mi stabili niște puncte de reper în abordarea stâncii, apoi scot cordelina şi o leg de mine. Traseul nu e unul în linie dreaptă şi sunt două mici „burţi” care îi pot pune în pericol pe ceilalţi, fără experienţă prea mare la căţărat, aşa că trebuie să îi asigur. O cădere pe stânci de la înălţimea aia se poate lăsa cu urmări grave, şi nu vreau să risc.

borza_iarna__16_borza_iarna__17_

Îmi frec mâinile şi încep ascensiunea, savurând fiecare minut. Urc repede primii trei-patru metri până la prima „burtă”, pe care nu o iau de-a dreptul, ci lateral, înfingându-mi bine mânile şi picioarele în zăpadă. Trec printre stâncă şi un ciot de lemn, apoi ajung la o porţiune de vreo trei metri cu o înclinaţie de 90 de grade. Trei prize, permanent, asta-i regula de aur în căţărare, dar pe zăpadă parcă nu-i de-ajuns, aşa că dau repede din mâni şi picioare, ca un păianjen, trecând rapid de la o priză la alta înainte să-mi îngheţe mâinile şi să alunec, trec de încă o „burtă”, îmi arunc braţele după un copac care atârnă deasupra hăului, mă trag deasupra lui şi mă opresc. Cât să-mi trag sufletul. Dar n-am prea mult timp, ceilalţi sunt încă jos, aşa că mă proptesc bine şi le dau semnalul.

Cum, necum, în loc să aibă fiecare o pereche de mănuşi, nu au. Careva și-a uitat mănuile în mașină. Așa că împart frățește, o mănușă mie, o mănușă ție, măcar o mână să fie protejată, că nu se știe niciodată când ai nevoie să te agăți de ceva.

„Daţi-i drumul, pe rând. OK, asigură-te de cordelină, nu sta într-un loc prea mult, că o să aluneci. Aşa. Nu! Nu da drumul cordelinei! Înfigeţi picioarele şi treci de acolo. Încă puţin şi ai ajuns. Lasă-ţi centrul de greutate către stâncă. Nu, nu pe spate, că n-o să poţi să te ţii doar în mâini! OK. Prinde-te de copac, pivotează, treci deasupra şi opreşte-te acolo. Gata. Rămâi acolo. Hai, acum urmezi tu”.

Și, după vreo 15 minute eram toţi sus, în siguranţă, îmbujoraţi şi cu ochii strălucind. A fost o căţărare pe cinste.

Restul drumului a fost unul uşor. În şir indian, am coborât pe creasta dealului, privind soarele apunând printre copaci. Am urmat cărarea până în sat, pe lângă un pârâu îngheţat, apoi am ieşit la drum şi ne-am îndreptat către punctul de unde am plecat, acum câteva ore. Doi căţei, apăruţi de cine ştie unde, se bagă şi ei în seamă, şi ne conduc o mică porţiune de drum bucuroşi nevoie mare.

Urcăm în maşină. La cei 22 de ani ai ei, se ţine bine – oldie but goldie. Și, odată cu soarele, dispărem din peisaj. Soarele, după creasta dealului. Noi, către casă.

Călin Pavăl

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*