Poate nici de mine

Au năvălit ca o furtună
gândurile,
iar lumea, lumea
s-a întors cu susul în jos:
cerul – lac adânc
(e atât de greu albastrul!),
munţii deasupra-mi,
cu vârfurile ascuţite
îndreptate către mine,
arătându-mă cu degetul.

S-au pierdut în nori
munţii,
iar ochii, ochii
s-au transformat
în răscruce de drumuri:
la nord – sudul,
la vest – estul;
e o degringoladă existenţa-mi
pământească,
poate doar urme ale paşilor mei
ori poate zaruri aruncate
de zei într-o doară.

Plouă şi nu vreau pădure să-mi ascund
sufletul,
iar pumnii, pumnii
strâng o lume-ntreagă înăuntru,
neştiută de nimeni,
poate nici de mine,
şi alerg peste şoapte,
să trec repede de zona cu strigăt,
strigăt ce vine de dincolo de lume,
de dincolo de neştiut;
între aici şi acolo
sunt eu.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*