Omul care a învățat să zboare

O zbatere transformată-n întuneric aprins
a scuturat cerul, nu cel pe care-l știi,
nu locul de unde crezi că vii,
un alt cer, plin de culoare,
și l-a făcut să cadă peste pământ dinadins.
Dintre oamenii de rând, unul a învățat să zboare.

Un zbor fără de cuvinte
între două ceruri ce nu s-au văzut niciodată,
unul rece și unul fierbinte,
un zbor cu o îndeajunsă nesfârșire
cât să simtă că lumea-i a lui, toată.

Doar el, Luna dintre cele două ceruri,
și zborul numărându-se în versuri:

– Îți mai aduci aminte de Icar?
Cum s-a aruncat spre soare, dintr-odată,
lăsând ca zborul dintr-o viață-n alta să-l străbată?
Îți mai aduci aminte numele tău, măcar?

– Iubirile-mi sunt nerepetate, Lună,
aripile mi le dau cu ceară ca să strălucească,
să-mi recunoști zborul-zbatere sufletească.
Mă vezi, Lună?

– Îți știu toate timpurile:
arătându-mă cu degetul, copil fiind,
cântându-ți, ascuns în cameră, gândurile,
crezând, fugind, iubind.

O să fiu întotdeauna aici pentru tine,
te-am recunoscut de la prima șoaptă.
Dar ăstea nu-s nici aripi, nici destine,
și nu-s nici călăuze care știu încotro se-ndreaptă.

– Destin?
De tine sufletul îmi e prea plin
să-nvăț a nu mai fi vreodată.
Te văd! Așa cum nimeni nu te-a văzut vreodată.

Călin Pavăl



Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*