Hmmm… A fost odată ca niciodată. O zi de toamnă. Te rupi de lumea gri a orașului și te pierzi în natură, chiar și cea de la margine de drum, apoi lași simțurile libere, lași acea zi de toamnă pe care ai găsit-o atât de plină de viață să-ți atingă lumea cu culorile ei. Ori poate toamna te-a găsit pe tine, cel care ai lăsat pădurea din tine să se contopească cu pădurea din jur…

Unde se numără lumile, unde începe a ta, toamnă?
Poți să-mi spui pe nume culorile, fiecare ce înseamnă,
o floare, o frunză-n cădere, cerul ori iarba de sub picioare?
Poți să-mi spui când o clipă se naște și alta moare?

Eu și celălalt eu și celălalt eu și celălalt eu și celălalt eu
ne-am oprit cu gândurile-n al culorilor tale apogeu,
și îmi întind privirea punte către copaci ce leagănă vânt,
și mâinile mi le prefac în ramuri, iar ramurile-n legământ:

Eu n-am să las momentul ăsta de rătăcire să se piardă,
știu că zâmbești, când frunzele-n cădere mă dezmiardă,
ba chiar păstrez căderea-n suflet, o las în nuanțe de verde,
și iau din tine – mai mult din mine, iubirea-mi nu se pierde.

Și dacă vreau, pot face cerul să aibă și el cer, unul curat,
cu roșu, violet, portocaliu, cu un soare în verde colorat.
De unde vin culorile, ce caută ele aici în lumea asta gri?
E curcubeul o punte către o altă lume? Nu știu. Tu știi?

Și dacă o să învăț să pictez la fel de frumos ca tine, toamnă,
o să mă strige pe nume culorile, o să știu fiecare ce înseamnă?
Acum, că sînt aici, zâmbind chiar dacă rădăcinile din mine dor,
cu lumea-mi la vedere, copacii sufletului meu nu cad și nici nu mor.

Călin Pavăl