O scânteie pe punte

Şi ce-aş mai putea să găsesc în oglindă
când braţele-ntinse nu pot să cuprindă
puntea de-acum numărându-se-n cioturi,
între ochi şi lumină-i o lume din cioburi.

Şi-i vuiet, se zbat iarăşi valuri imense,
şi-mi strigă şi vântul să fug, să nu-mi pese
că-ngheaţă privirea-mi, că arde, că doare,
s-accept că-s iluzie stând în picioare.

Mă strigă şi luna încercând să mă facă
să n-ascult furtuna ce nu vrea să tacă
şi-ncerc să respir, s-aprind iar privirea,
dar cad stânci, cad munţi îngropându-mi iubirea.

Cad ceruri în juru-mi, cad ziduri, cad eu
şi-aş vrea să m-agăţ de ceva ce-i al meu;
mai bine n-aş fi privit deloc în oglindă –
Am încă scânteia. De ce să se-aprindă?

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*