Mă cufund adânc în ploaie
şi culeg apa cea mai limpede,
apoi mă întorc către soare,
aripile sunt ale mele,
ceara o las Icar-ilor lumii.

O picătură de apă limpede
se desprinde dintr-un gând,
alunecă pe buzele mele
luând cu ea un sărut,
de acolo, pe piept,
ajunge în dreptul inimii,
soarele înţelegându-mi sufletul
o evaporă,
ajutând-o să urce la nori,
care o vor purta până la tine,
iar când vor fi deasupra ta
o vor lăsa să cadă pe părul tău
de unde,
încet,
ca o mângâiere,
va coborî până în dreptul urechii tale,
iar acolo îşi va sfârşi existenţa
transformându-se în şoaptă
tu…

Călin Pavăl