Luunăăăă…

Niciodată n-ai fost atât de frumoasă
ca în seara asta,
ca în această excursie a ochilor
în buzunarul timpului
strâns lipit de coapsa
vieţii mele.

Aproape că am rămas fără suflare
încercând s-ating lumina
părţii tale întunecate,
fereastra lumii mele
se deschide larg
spre albul lin al hainei
tale.

Te cuprind cu braţele
şi nu contează
că mă mint,
atent să nu calc umbra
culeasă din cerul în care
tu,
lună,
ai ales să te opreşti
din drumul tău
şi-aş vrea să cred că
te-ai oprit
pentru a-mi alina
dorul de acasă.

Poţi,
vrei
să mă iei cu tine?

Aş adormi legănat
de cântecul depărtării
în abisul lumii neştiute
a negrului
ce-l port demult în mine,
a albului ce vrea linişte
în abisul lumii neştiute
a lumii mele.

Priveşte-mă, lună,
atinge-mă, lună,
sărută-mă, lună,
iubeşte-mă, lună,
şterge-mi neliniştea ochilor
ce vor a se transforma în izvor.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*