Cântec de dragoste între cer şi în abis

De-ar fi s-ascund privirea-mi şi să plec,
Lăsându-mi paşii fără urme, fără nume,
Va fi ca gândurile, visele-mi să le petrec
Deasupra necuvintelor, dincolo de lume.

Ce-ţi veni, de ce, cum sau unde sau când
N-au importanţă, sunt doar un prost, ştii,
Am învăţat să plâng zâmbind ori chiar râzând,
Şi pot găsi comori chiar şi-n clipele pustii.

Şi uneori mă-ncearcă cerul lăsând să plouă,
O ploaie albastră, uşoară, ca şi cum n-ar fi,
Un ultim vers creat, ascuns sub luna nouă,
Încercând să-ndes în buzunare visele târzii.

Şi-am învăţat s-ascult tăcerea boabelor de rouă
În dimineaţa fiecărei zile, în noaptea fiecărui vis,
Şi le ascult şi-acum, ascuns încă sub luna nouă.
E doar un cântec de dragoste între cer şi în abis.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*