Într-o zi sau o săptămână sau la sfârşit…

Aceeaşi senzaţie…
În picioare,
ştiind răspunsul la întrebarea profesoarei,
prea ruşinos să răspund cu atâţia ochi în spate
şi încă n-am inventat cortină
pentru singurătate
şi-mi simt sprâncenele ridicate a mirare:
încă nu mi-a trecut?

Spune-mi că la sfârşitul zilei
sau a săptămânii
sau a vieţii
o să fie un loc şi pentru mine…
deşi poezia asta nu-şi mai are rostul,
ştiu că deja e prea târziu
să mai ridic două degete
şi să dau răspunsul la orice întrebare…

Spune-mi că povestea se va termina
de data asta aşa cum simt,
că n-o să mai fie nevoie să mor
de fiecare dată când încerc
să-mi urmez privirea
sau urletul de lup…
deşi viaţa asta nu-şi mai are rostul,
ştiu că deja e prea târziu
să încerc să-mi mai spăl rănile
şi să inventez un prieten pentru nodul din gât.

Poate că o să fie altfel
dacă o să compun melodii
cu altfel de acorduri…
însă corzile se încăpăţânează
să citeze din paginile sufletului
şi îmi golesc buzunarele de timp,
poate la sfârşitul zilei
sau a săptămânii
sau a vieţii
o să fie un loc şi pentru mine…

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*