În amintirea celor care au pășit cândva pe drumul vieții, moartea are ziua ei

Sînt cruci de lemn înfipte semn de carte în pământ,
nu, nu-i nevoie să îmi spui, știu că negru nu-i deznodământ.
Tu crezi că stau cu ochii-n cer, chemând, ca-ntotdeauna, luna
doar ca să nu te văd? Chemarea mea e pentru totdeauna.

Și nu-s aici să fug de frica de-a nu fi, nici de durere, nici chiar de mine,
nici nu iubesc jucându-mă de-a v-ați ascunselea cu tine.
Te simt de multe ori, îți văd singurătatea celui nedorit,
și-ți spun: ăstea-s doar morminte, nu e un drum bătătorit.

Știu că mă vezi, mă simți, ba chiar mă strigi pe nume, moarte,
de când mă știu privirea-mi se agață de flori de câmp, de bele-arte,
de crengile pădurii, de vântu-mi din privire, de frunzele iubirii,
Hai, ia-mă ușor de mână, să ne plimbăm prin negrul nemuririi.

Hai, fă-ți curaj și simte-mă zâmbind, ascultă-mă cum cânt,
așa-i că vrei să stăm privindu-mi cerul, un fel de legământ:
cu negrul lumii tale și luna lumii mele să creăm o stea. Ce splendoare!
Și noi știm cât de frumoasă e lumina, chiar dacă uneori ne doare.

Tu nu ești printre cruci de lemn, nici sculptată-n piatra funerară,
nici cea chemată la capăt de lumină, ca să nu mai doară,
învață-mă să vindec trecând printre lumi, și n-am să-ți spun niciodată nu,
ci am să-ți spun, cum nimeni n-ar putea vreodată să-ți mai spună: tu…

 

Călin Pavăl

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*