F

Sunt frumoasă, îi spune floarea verdelui arzând,
iar verdele se transformă în roşu,
un fel de Peter Pan zburând,
dar mâna parcă apărută din neant
seacă izvorul dătător de viaţă din tulpina plăpândă
şi floarea schimbă verdele cu sticla unei vaze
cumpărate din bazar,
făcând natura să suspine
(oare a câta oară?) amar.

Sunt urâtă, plânse floarea reîncarnată-n buruiană,
dar un fluture bezmetic
îi sărută frunzele ţepoase, chemând-o Sânziană.
Perseverenta mână apăru din nou,
înarmată cu durere neagră-n coasă,
iar buruiana, fără galbenul fluturelui
cândva omidă,
a ajuns nutreţ pentru necuvântătoarele
al căror sfârşit va purta
(ironic) veşmânt de sărbătoare.

Nu mai sunt natură, oftă uşurată umbra cândva floare,
acum sunt covor cald pentru picioarele binecuvântate
ale spiritelor îmbrăcate cu veşmânt din soare.

Hmmm… cum naiba apare din nou mâna
aruncând la întâmplare seminţe în rana pământului
ce pare să nu se mai închidă?
E ca un amant care plânge că n-a ştiut
că-şi vinde trupul consumatorilor de material;
lingușindu-se, ipocrit, îi oferă viitoarei neveste o floare,
și totul o ia de la-nceput…

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*