De-a lungul şi de-a latul Apusenilor, pe bicicletă

16 – 27 august 2008

Două mâini buşite, patru în echipă, dar totuşi trei

Harta traseu Apuseni

Ăsta e al cincilea turneu pe bicicletă, de două ori am fost doi în echipă, iar celelalte două de unul singur, le zic celorlalţi, şi nici unul nu poate fi asemănat cu celălalt, atâta doar că sentimentul de libertate e atât de profund, iar senzaţiile încercate atât de intense încât ţi se imprimă adânc în suflet. Şi totuşi, de fiecare dată când am fost în echipă, deşi a fost ceva extraordinar, pentru celălalt a fost once in a life time. Unul şi-a vândut bicicleta la întoarcere, celălalt o mai are şi acum, dar n-a mai folosit-o niciodată. Probabil, şi pentru unii din voi o să fie la fel. Le-am privit exaltarea de pe chipuri şi dorinţa de-a merge în „aventura pe două roţi” şi mi-am zis că de data asta n-o să mai fie nimeni care să adopte „once in a life time-ul”. OK. Cu mâinile înfăşurate în faşe elastice, după un accident serios avut cu câteva zile înainte (trebuie să le punem în ghips pentru 3 săptămâni, îmi zice doctorul. Nici vorbă. Peste două săptămâni voi fi în Apuseni pe bicicletă), desfac harta să ne punem de acord, pentru ultima dată, asupra traseului de peste câteva zile. Apoi ne despărţim cu ochii minţii deja pe traseu. După câteva zile, un telefon: „nu mai vin. Mi-am luat maşină, şi nu mai am bani”. Am fost patru, acum doar trei. OK. Trei to go.

Peste Meseş, către Huedin

Zalau - Huedin

Ne întâlnim undeva pe o stradă, emoţionaţi, dornici de-a porni. Ne verificăm bagajele, umflăm o roată. GO!
La 32 de grade e greu să urci Meseşul, mai ales încărcat cu bagaje şi cu emoţiile făcându-şi de cap în stomac. Facem o pauză la umbră, ne privim zâmbind. E suuuuper, ce bine că am pornit! Mai stăm câteva minute, apoi urcăm din nou pe biciclete, cu fiecare pedală afundându-ne tot mai adânc în prima zi a aventurii. Şi, pentru că nu poate să fie totul în regulă, apare senzaţia de rău, culmea, la cel care are deja peste 7000 de km pe bicicletă. Nu-i nimic. E prea frumos. Mult prea frumos ca să stăm prea mult în loc. O să treacă şi răul ăsta. Am parcurs destul de repede cei aproape 40 de km de drum european, apoi, când am intrat pe un drum mai puţin circulat, ne-am oprit, ascunzându-ne la umbră, care pe unde. Am decis să facem o pauză mai lungă, doar suntem în vacanţă, aşa că am scos sandvişurile. După 20 de minute, din nou călare. Drum în uşoară urcare, fără probleme, câte o oprire ca să bem apă ca apucaţii, ba chiar şi un suc sau o îngheţată într-unul din sate, strigând de la bicicletă la bicicletă că ne oprim pentru o pauză mai lungă la dealul Tetiş, un deal de 7 şi 10 % înclinaţie, ultima pantă de urcat înainte de sosirea la punctul terminus al primei zile. Zis şi făcut. Numai că oprirea s-a transformat în staţionare. Nu de alta, dar era atât de plăcut să stai tolănit la umbra copacului, pe iarbă, încât ne-am permis să stăm aproape o oră.
Nu am mai tras tare pe pantă. Ba chiar am luat-o la plimbare puţin, să vedem cum e, oricum, în mai puţin de o oră aveam să ajungem la destinaţie. Aşa că, mai bine în natură, decât într-o cameră de motel. Şi, tot povestind, am ajuns. Am întrebat de cazare, am ales din două cea mai bună variantă, am parcat bicicletele urmăriţi de privirile curioase ale celor aflaţi pe terasa motelului, am despachetat, duş, alergare uşoară până la o benzinărie din apropiere pentru că-mi uitasem periuta şi pasta de dinţi acasă, apoi la masă. Sătui, am urcat în cameră. Zâmbete, râsete, prosteală de adolescenţi (şi ce dacă?), iar după 3 sau 5 secunde, fără exagerare, am rămas vorbind singur. Ceilalţi dormeau adânc. Am închis ochii. Ce bine e să fii liber!

O etapă scurtă, de vacanţă, către Beliş

Huedin - Belis Huedin - Belis Huedin - Belis Huedin - Belis

Dimineaţa a început la 10. Ne-am trezit zâmbind, am împachetat zâmbind, am luat micul dejun zâmbind, şi ne-am trezit din nou pe biciclete, pentru un traseu scurt, la început urcare uşoară, apoi în urcare susţinută. Pedalele au luat cadenţa, aşa că am urcat fără probleme prea mari, în afară de câteva porţiuni de 10% pe care le-am segmentat cu câteva opriri pentru golit sticlele de apă, mai multe opriri, apă, culegem câteva mere de prin pomii de pe marginea drumului, poze, toate cu zâmbetele largi – libertateeeeee!!!, glume, schimbat tricourile ude leoarcă de transpiraţie, şi ajungem la destinaţie repede. Merităm un premiu, aşa că am cumpărat un pepene cât toate zilele. Prima pensiune, care arăta chiar bine, ne-ar fi lovit destul de tare în buzunare, iar buzunarele noastre fiind sensibile la lovituri, am plecat mai departe cu pepeneocul în rucsac şi, în scurt timp, găsim o pensiune. Cochetă, caldă, primitoare, şi fără atentat la buzunare. Ne-am cazat repede, duş, haine uscate pe noi, apoi afară, pe cărări de munte, să vizităm împrejurimile, aşa cum ne-am propus. Şi, până seara, am tot bătut zona. Apoi, pentru că stomacurile ne dădeau de ceva vreme de ştire că ar fi bine să le băgăm în seamă, ne-am întors la pensiune, am mâncat un balmoş delicios şi am urcat în cameră. La somn. Din nou, am fost lăsat vorbind singur după aceleaşi 3 – 5 secunde de rigoare. Hmmm. De mâine începe cu adevărat muntele.

Până în vârf, în Ţara Moţilor, Scărişoara

Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara

Ne trezim pe la 9. Afară, soare, munte, cald, munte, bicicletele unse, munte. Facem o fotografie de grup, pleosc într-o balegă (nu-i nimic, pute puţin, dar cică aduce noroc), apoi luăm cap compas către încolo şi urnim bicicletele din loc. Trecem de baraj şi o luăm, fără grabă, la deal. Peisajul e super, aerul curat, şi parcă am fi în poveste. Şi când credeam că mai frumos nu se poate, ajungem la primul vârf din zi, apoi coborâm în viteză minute bune, urlând fiecare pe vocea lui, şi ajungem la un pasaj de câţiva kilometri absolut superb, care ne lasă fără cuvinte. Superb. Parcă timpul s-ar fi oprit şi, sincer, n-am mai fi vrut să plecăm de acolo. Totuşi, greul de abia urmează, aşa că o luăm din loc, tot privind în jurul nostru. Dăm de un lac de munte, unde, culmea, câţiva turişti de duminică stăteau tolăniţi la soare printre (ceeee? cum se poate una ca asta?) o grămadă de gunoaie, aşa că nu zăbovim prea mult. Şi, pentru că intrăm în inima Apusenilor, asfaltul lasă loc drumului de munte. Iar noi, după un timp, lăsăm pedalele şi începem primul traseu de împins bicicletele. Dar e atât de frumos… Am fi mers şi târându-ne. Şi ce dacă ne-am supărat puţin fiindcă “schimbă vitezele că o să-ţi fie greu să pedalezi mai încolo?” Am plecat, şi suntem, cei mai buni prieteni. Urcăm. Tot împingând. Soare. Munte cât vezi cu ochii. Acasă, îmi şopteşte ceva înăuntrul meu. Sunt acasă. Poze. Mai sunt câteva curbe şi ajungem în vârf. Ba nu. Mai sunt câteva curbe şi ajungem în vârf? În sfârşit. În vârf.

Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara Belis - Scarisoara

Scoatem sandvişurile. Printre îmbucături, explicăm unei familii venite cu maşina din cealaltă parte că drumul pe unde am venit noi nu-i chiar pentru genul de maşină cu care au venit ei. Oricum, ei au venit încoace doar aşa, să vadă ce e dincolo de asfalt. Noi, în schimb, n-am venit doar aşa. Trebuie să o luăm din loc, e destul de târziu. Şi mai avem destul de mult de mers. Adică de pedalat. Totuşi, şi de mers. Ooooo… „Afineeeee, se aude un strigăt. Unde? Oooooooo… Afineeeeee…” Ce mai contează acum câteva minute… “Ce faceţi acolo, întreabă un copil apărut de nu ştiu unde”. “Ia, mâncăm afine, iese răspunsul dintre tufe”. OK. La drum. Cu buzele de altă culoare acum, o luăm mai departe la drum. De data asta în coborâre. Şi tot coborâm. Privind, strigând, mai făcând câte o poză, râzând, ajungem în Albac. Nu stăm prea mult, deja e târziu. Şi ce dacă iar ne-am supărat puţin pe unele glume aruncate “de drag”? Ne urcăm pe biciclete, iar ultima parte a traseului, până la Scărişoara, e chiar frumoasă. La prima pensiune din drum, oprim. “Tanti, aveţi camere libere?” „Apiii, avem, zice într-o doară”. „Dar de mâncare putem găsi, că nu prea avem cu noi?” Iar tanti, deloc primitoare-ardelenesc: „apiii, cred că mai am ceva ciorbă de cartofi. Om vedea dacă mai este”. Aruncăm priviri fugare de la unul la altul. Ăsta nu-i un loc unde să stăm două nopţi. Ţuşti de acolo. E întuneric deja cân găsim o pensiune drăguţă, nu chiar cum am vrea noi, dar drăguţă. Ne spălăm repede, apoi fugim într-un suflet la restaurantul aflat, cum ne-a zis gazda, dincolo de curbă. E deja ora închiderii, dar, totuşi, suntem serviţi. Şi mâncăm ca nebunii tot ce apucăm. Apoi, cu burţile pline o luăm încet-încet către pensiune. Record. Au adormit în 2 secunde. Somn.

Trabantul albastru nebun

Scarisoara Scarisoara Scarisoara Scarisoara Scarisoara Scarisoara

A doua zi, nu de dimineaţă, doar suntem în pauză, mergem către locul de unde pleacă maşinile către gheţarul Scărişoara. Stăm ce stăm, când observăm un Trăbănţel aşteptând cuminte. „Mergeţi la Scărişoara?” “Mergem, dacă vreţi”. “Şi cât ne luaţi până acolo?” „Păi, 150.” Ne uităm unul la altul. 150 de mii nu-i mult chiar deloc. Aşa că ne urcăm în Trăbănţel. Iar ce urmează, nu-i de povestit, ci de trăit. N-am crezut niciodată că o masinuţă pârâitoare, amărâtă ca vai de ea, poate să facă aşa ceva. Dar asta nu-i maşină. E mârţoaga din poveste hrănită cu jar. Pur şi simplu, oamenii se holbau cu ochii cât cepele la Trăbănţelul care se scutura atât de tare că nu ştiai dacă n-o să se dezmembreze la următorul salt peste bolovani şi care căra 4 persoane pe nişte pante pe care de abia urcau maşinile cu motoare adevărate. Iar excursia a fost un deliciu. Pe care nu l-aş fi pierdut pentru nimic în lume. Chiar dacă, ajunşi sus, când dăm să scoatem banii, ne dăm seama că 150 nu-s 150 de mii vechi, ci 150 de lei noi. Ups. N-avem atâta la noi. Lăsăm 50, plus un telefon gir până la întoarcere, apoi ne îndreptăm către gheţar. Sus, mulţime ca la bâlci. Ultima oară am fost în gheţar în ’97. Plătim, ne găsim un loc în mulţime, şi coborâm cu primul grup. Cine naiba m-a pus? Aveam nişte amintiri atât de frumoase de acolo… Acum, între cei mult prea mulţi neturişti de munte, auzeam „uită-te, mă, la ăştia, dragă, n-au fost în stare să toarne nişte beton pe cărare, şi ne murdărim pantofii. Pe banii noştri, tu…” sau „de ce s-o iau pe acolo (adică pe unde spune ghidul)? Am plătit, aşa c-o iau pă unde vreau eu”. Nu pe, pă. Şi îmi pare atât de rău că mi-am stricat aminirile din ’97. Refuz chiar şi să mai scriu despre asta. Înapoi am luat-o pe jos. Am ajuns la poale odată cu şoferul Trăbănţelului-minune. I-am dat restul de bani. Am, primit telefonul. Apoi, la masă. Şi, după prima zi de pauză, n-au mai fost 2 secunde. Am adormit într-un târziu, printre glume, râsete şi prosteli.

Din nou pantă, Arieşeni, porţiune de drum european infernală, cu greu la Chişcău

Scarisoara - Chiscau Scarisoara - Chiscau Scarisoara - Chiscau Scarisoara - ChiscauScarisoara - Chiscau Scarisoara - Chiscau Scarisoara - Chiscau Scarisoara - Chiscau

Din nou dimineaţă. După pauza de o zi, credeam că va fi mai uşor. N-a fost să fie aşa. O uşoară febră musculară după umblatul pe munte la unul din echipă. Nu-i nimic. Facem pauze. Şi o luăm, din nou, către un alt vârf. De data asta pe asfalt. Numai că e cald de-ţi vine să mori. Şi kilometrii se derulează încet. Mai încet când ajungem la 7%. Nu ne lăsăm şi pedalăm tot mai departe. Ştim că o să urmeze coborârea. Şi ajungem în vârf. Leoarcă. Cu buzele uscate. Aşa că bem apă, mai mult vărsând-o pe noi, apoi intrăm într-o pensiune elegantă. Comandăm nişte supă. Şi cam atât, că restul e prea scump pentru noi. Lenevim puţin pe iarbă sau pe bănci, întinşi, privind peisajul. Ce bine că am venit… Apoi, pe biciclete. Urmează coborârea. Lungă. Totuşi, mai oprim. Păcat să trecem pe lângă izvoarele de munte fără să gustăm din ele. Şi ajungem după ceva timp în oraşul Ştei. De acolo urmează o porţiune de drum european, de care ne e cam groază, după ce, vreme de citeva zile, am fost doar pe drumuri de munte. Şi cei câţiva kilometri până la intersecţia cu drumul care ducea la destinaţie au fost groaznici. Maşini. TIR-uri după TIR-uri. Gălăgie. Iar TIR-uri. Nu se mai termină odată porţiunea asta de drum? 35 de grade. Iar noi pedalăm ca nebunii, cu o medie de 27-30 la oră, pe o căldură infernală, doar să scăpăm de drumul acela. Şi, când, într-un final, ajungem la intersecţie, suntem storşi. Nici să vorbim nu mai putem. Luăm de la terasa cea mai apropiată ce găsim de băut, ne aşezăm pe unde nimerim şi pauză. A fost de-a dreptul infernal. Ce bine că am scăpat. De acum, ne îndreptăm, din nou, către munte. Mai avem puţin. Deşi pe două indicatoare erau trecute două distanţe diferite. Noi ne zicem că e bună aia cu kilometri mai puţini. Dar, chiar dacă drumul ducea către munte, şi chiar dacă nu erau pante prea abrupte, porţiunea de drum rămasă a fost de-a dreptul anevoioasă. Si, ca să pună capac, evident, indicatorul corect era cel cu kilometri mai mulţi. „Ai spus că ajungem după 7 kilometri. N-au trecut 7 kilometri?” Ce să spun? Că au trecut de ceva vreme? Vedeam oboseala de pe feţe. „Lasă, zic, chiar mai avem puţin. Vezi pancarta aia de acolo? Sigur scrie că Peştera Urşilor e pe undeva pe aproape”. Şi chiar credeam asta. „Da, aşa ai zis de două ori până acum”, aud în urma mea, şi sper să am dreptate. A fost totuşi greu. Şi, înainte ca frustrarea să lase locul unor alte trăiri mai puţin plăcute, ajungem la pancarta cu pricina, pe care scria că la 50 de metri la dreapta am ajuns. Ne cazăm, ce mai contează unde, ce mai contează că uşa de la baie nu-i chiar toată sau că lumina nu-i chiar lumină, sau că suntem într-un fel la demisol? Luăm cina târziu, mestecând nu prea cu poftă. Lasă, mâine suntem iar pe munte.

Peştera Urşilor de dimineaţă, apoi 1000 de metri diferenţă de nivel

Cum ne trezim, facem bagajele şi fugim repede, să apucăm să intrăm în Peştera Urşilor cu primul grup. Peştera, frumoasă, o mai văzusem o dată pe când eram în şcoala generală (mamăăăă, cât timp a trecut de atunci), bine conservată, chiar merită să o vizitezi. După ce ieşim, cumpărăm nişte plăcinte marca Chişcău şi o luăm la trap către biciclete. Ce cald poate să fie. 32 de grade, cu un soare care arde, arde, iar copaci sub care să te poţi adăposti la umbră, nu prea, dar mai avem puţin şi ajungem pe drum de munte. Unde speram că o să fie mai răcoare. Evident că a fost la fel de cald. Oricum, ne oprim la un suc sau o apă plată în Pietroasa, o localitate aflată chiar la baza muntelui, de unde începea ascensiunea. Şi ce ascensiune. Pante tot mai abrupte, iar noi trecem, din nou, la împins.

Chiscau - Padis Chiscau - Padis Chiscau - Padis Chiscau - Padis

Drumul e plin de praf, deloc cum ne-am fi dorit, iar pauzele devin o necesitate. Ne întâlnim cu o altă trupă de biciclişti, evident, străini, ne salutăm fiecare pe limba lui. Oare mai avem mult până sus? Nici nu îndrăznim să ne gândim, şi-apoi la cât praf era pe noi şi în jurul nostru (drumul intra de a doua zi în reparaţii capitale, noi am prins ultima zi în care mai era deschis traficului, iar camioanele treceau încărcate, lăsând nori de praf după ele) ce mai conta? Într-un sfârşit, când chiar nu ne aşteptam, pedalând nevoie mare, ajungem pe un platou. Mai fusesem de câteva ori la Padiş, ca drumeţ, dar nu în partea aia. Să fie Padiş? Iar răspunsul vine în câteva minute. Pe un indicator erau aşezate literele sub formă de: Padiş, 6 km. Nu ne vine să credem. Chiar am ajuns pe platou? Gata cu praful şi cu pantele nebune? Lăsăm bicicletele deoparte şi ne întindem pe iarbă. Suntem cei mai tari, ce mai! Am ajuns sus. Da, mai sunt 6 km, dar ce mai contează după ce am tras de noi ca nebunii? Nişte salvamontişti se opresc lângă noi. „Mergeţi la Padiş?” “Da. E aglomerat?” „Cam da. Nu ştiu dacă o să găsiţi cazare. Da’ voi aţi venit cu bicicletele?” „Da, din Chişcău.” „Asta da treabă faină”, ne spun, privindu-ne oarecum cu respect. Totuşi, am urcat în jur de 1000 de metri diferenţă de nivel în câteva ore. În câteva ore care au părut că nu se mai termină. Restul drumului până la cabane a fost plăcut, chiar dacă urca în continuare, e drept mult mai domol decât până atunci. Şi ajungem. Cazare ciu-ciu. Cu greu găsim o cameră minusculă, dar pentru noi e de ajuns. Doar suntem cei mai tari. Am ajuns la Padiş pe biciclete. Facem duş repede, atenţionaţi regulat de patroana cabanei: „5 minute, vă rog, nu mai mult, că se termină apa şi mai sunt şi alţii”. După duş, papa. Multă papa. Apoi ne retragem în cameră, să ne hotărâm pentru a doua zi. Rămânem ori plecăm mai departe? Nu sunt locuri de cazare, deci, plecăm. Încet, printre nelipsitele glume şi râsete, ochi trag perdelele. Cine mai stă să numere secundele?

Padiş – Stâna de Vale, pardon, Leşu: greu, dar ce frumos

La plecare întrebăm dacă se poate merge pe biciclete până la Stâna de Vale. Cineva ne spune că a fost cu Jeep-ul, dar că nu mai ţine minte exact. Poftim? Cum adică nu mai ţine minte? Oricum, citisem acasă, pe internet, nişte comentarii postate pe site-urile de specialitate, în care unii, adică vreo două persoane, care cică mai fuseseră cu bicicleta acolo, spuneau că urci puţin, apoi mergi tot drept, fără efort prea mare. OK. Ne facem bagajele şi pornim. Pedalăm încet, umplându-ne plămânii de aerul curat de munte, iar după ceva timp ajungem la intersecţia cu cărarea care o ia spre Cetatea Rădesei.

Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului

Lăsăm în dreapta cărarea şi o luăm pe drumul care urca spre culme. Oricum, citiserăm pe internet că nu e deloc greu şi că nu o să avem de urcat prea mult. Da’ de unde. Drumul a fost numai în urcare, şi nu orice fel de urcare. Pantele erau atât de abrupte şi pline de bolovani că era greu să mergi chiar şi pe jos. De ce naiba or fi scris ăia prostiile ălea pe internet? Greu. Dar frumos. Nu frumos. Foarte frumos. Un traseu pitoresc, nu na mai săturam să privim în jurul nostru. Bineînţeles, în pauze.

Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului

În rest, împingeam bicicletele cu limbile scoase, transpirând la fiecare pas, un adevărat traseu de anduranţă. Întâlnim un drumeţ solitar, aşa că profităm de ocazie şi facem o pauză, stând la poveşti. După care, din nou la drum. Adică la împins. La un moment dat, dăm cu ochii de o culme. Abruptă. Mult prea abruptă ca să fie pe acolo drumul. Şi chiar eram convinşi că n-are cum fi pe acolo drumul cel bun. Oooo, ba da. Şi ce urcare. Opream din 50 în 50 de metri. Pauză. Ce frumos e peisajul. Oare mai avem mult? Iar la împins. Însă acolo, când era mai greu, adevăratul spirit de echipă a ieşit la iveală.

Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului

Cel care oprea primul, se întorcea să îi ajute pe ceilalţi. Şi tot aşa până sus, chiar dacă ar fi prins atât de bine o pauză pentru fiecare dintre noi. Şi, odată ajunşi, cu greu, sus, m-am oprit şi mi-am scos pălăria în faţa celorlalţi. Numai respect. Ce bine e să ai prieteni adevăraţi. Din nou la drum. Mai aveam încă destul de mers, iar apă nu prea mai aveam, aşa că am luat-o din loc destul de repede, să ajungem la izvorul pe care ni-l descrisese drumetul solitar.

Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului

Am luat apă, apoi am mâncat ce-am găsit prin rucsac, nu de alta, dar în ultimele zile n-am apucat să mâncăm prea mult, şi deja simţeam treaba asta. Coborâm o pantă scurtă tot ţopăind pe şi pe lângă biciclete, ne întâlnim cu o altă echipă de biciclişti, străini, evident, şi ajungem în vârf. De acolo, coborârea n-a fost deloc uşoară, panta fiind abruptă şi bolovănoasă. Iar una din biciclete începea să dea semne că ceva nu e în regulă. Şi am coborât panta până la Stâna de Vale acompaniaţi de scârţâiturile bicicletei, plus ceva vorbe cum că lasă că-ţi arăt eu ţie când ajungem acasă.

Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului Padis - Lesu Ursului

E deja seară. Aproape întuneric. Căutăm cazare, care nu-i, decât la un singur hotel. Care costă atât de mult încât, sincer, chiar nu merită. Adică, măi, ăia de-acolo, chiar atât de scump? Pentru ce? Ne hotărâm că mergem mai departe, încă 20 de kilometri, către Leşu. E deja noapte, aşa că aprindem lanterne, faruri, şi o luăm din loc. Iar drumul n-a fost o coborâre lejeră. Din motive ce ţin de bicicletă şi de mersul pe bicicletă, cei 20 de kilometri au fost maş forţat în noapte. Împingând. Din nou. Când găsim un loc de cazare, la 1 şi jumătate noaptea, nu mai contează unde. Ne spălăm şi la somn.

Peştera Meziad, din nou, noaptea pe drum

Lesu Ursului, pestera Meziad Lesu Ursului, pestera Meziad Lesu Ursului, pestera Meziad

A doua zi facem, o luăm pe jos către peştera Meziad, aflată la 5 ore de mers dus-întors. O pantă super abruptă, lăsăm punga cu mâncare într-un copac, o s-o luăm la întoarcere, în rest drumeţie plăcută pe munte. Peştera Meziad e super şi ne-ar fi părut rău să nu mergem acolo. E printre cele mai frumoase peşteri vizitate până acum. Pe drumul de întoarcere, surpriză. Mâncarea din pungă ia-o de unde nu-i, doar punga goală. Să-i fie de bine lui Big foot, sau cine o mai fi fost. Ajungem seara la pensiune, încărcăm repede bagajele pe biciclete, deja se întunecă şi mai avem ceva de mers până la motelul Leşu. Da. Probleme legate de biciclete şi de mersul pe biciclete. Marş forţat, partea a doua. La 11 noaptea, motelul e pustiu. Nici vorbă de recepţioner. Ne despărţim, iar doi dintre noi o luăm către sat să căutăm un loc unde să dormim. La lumina bleagă a unui singur far obosit nu prea avem sorţi de izbândă.

Lesu Ursului, pestera Meziad Lesu Ursului, pestera Meziad Lesu Ursului, pestera Meziad Lesu Ursului, pestera Meziad

Mergem, totuşi, preţ de jumătate de oră, apoi hotărâm să ne întoarcem. O să dormim în holul motelului. Însă, surpriză. La întoarcere, camera era rezolvată. Omul de la punctul termic e bun la toate. Ne dă cheia şi ne adăposteşte bicicletele la loc sigur. Nu mâncăm, că n-avem ce, dar dormim, că avem de ce. 2 secunde. Apoi linişte.
Dimineaţa ne trezim târziu, am hotărât că facem pauză. Şi a fost frumos. Tot motelul era al nostru. În rest, pustiu. Doar noi. A început să plouă. La fix. Noi eram în zi de pauză. Relaxare. Şi mai multă relaxare. Nectar de pere, plimbare, biliard seara târziu. O zi de pauză superbă. Din nou la somn.

Remeţi, Valea Drăganului, drum european

Am plecat relaxaţi de la Leşu, am ajuns la fel de relaxaţi, foarte repede, la Remeţi, unde am mâncat cel mai bun păstrăv gătit vreodată. „Io nu vă minţăsc”. Am urcat apoi către barajul Drăganu. 13 kilometri de 10% pe care aproape că nu i-am simţit. Şi normal, având în vedere traseele de dinainte. Din nou soare, dar adie vântul şi e chiar plăcut. Găsim zmeură, frăguţe, chiar şi un câine uriaş care se ia după noi să se joace. Îi dăm ceva biscuiţi, iar el, drept recunoştinţă, ne umple de bale. Ajungem la baraj şi ne postăm la soare, admirând priveliştea. Muntele. Fiindcă deseară o să dăm iar de civilizaţie. Ce păcat.

Remeti, Valea Draganului Remeti, Valea Draganului Remeti, Valea Draganului Remeti, Valea Draganului Remeti, Valea Draganului

Plecăm către următoarea destinaţie, pedalând plăcut pe drumul care coboară uşor de pe munte şi ajungem la drumul european. Aglomeraţie cât încape. Vuiet. Praf. Maşini. Şi mai multe maşini. De ce am plecat de pe munte? Ajungem la motel, ne cazăm, duşul de rigoare, apoi papa. Dar nu mai e la fel. Am coborât de pe munte şi nu mai e frumos. E multă lume. Prea multă pentru noi. Ne culcăm Mâine ajungem acasă. Acasă? Nu mai putem rămâne? De ce nu mai putem rămâne?

Ultima etapă

Intre Negreni si Ciucea - Zalau

Ne urcăm pe biciclete deloc entuziaşti. Nu mergeam către vacanţă, ci către sfârşitul ei. Pedalăm uşor, trecem prin Ciucea, apoi o luăm la stânga. Mai avem 50 de kilometri. Pe care îi facem destul de lejer. Peisajul încă e frumos, suntem pe un drum puţin circulat, asta doar fiindcă e un drum atât de prost încât puţini se încumetă să-şi bage maşinile pe acolo. Norocul nostru. Ne mai bucurăm puţin de linişte. Nu pentru mult timp. Ajungem în zona civilizată, fir-ar ea să fie de civilizaţie, bem un suc la o terasă, ultimul suc din acea vacanţă pe biciclete, şi pedalăm ultimii 20 de kilometri mai mult tăcuţi. Un ultim deal, apoi coborâre în oraş. Pedalăm repede, o luăm pe o stradă lăturalnică, şi ajungem la intersecţie. Aici ne despărţim. Îi privesc pe cei care m-au însoţit în cele 12 zile pe bicicletă. Aş fi vrut să nu se termine. Chiar dacă ştiu că la anul o să fiu din nou pe bicicletă, pe un alt traseu. Ceva îmi spune că n-o să mai fim în aceeaşi formulă. Şi scriu tot mai greu cuvintele. De ce sunt atât de scurte vacanţele?

 

Călin Pavăl

 

2 Comentarii

  1. Lantos Gyula says:

    toate stima !

  2. Card Payoneer says:

    Foarte tare!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*