Cioburi în picioare

M-am deschis prea mult
şi am primit nimic,
cu palmele deschise
nimic e o stare nebună,
de-ajuns să merg pe jos până pe lună
şi poate chiar să mă-ntorc înapoi
în lumea plină de noroi.

Iubirea-n ochii mei
pare că arde mult prea tare-n jur,
sînt vrut cal de povară, deși-s născut inorog,
și chiar și așa eu încă zâmbesc
de-ajuns ca să mor, de-ajuns să trăiesc,
e un zâmbet născut din tristeţe,
nu sunt un om cu o mie de feţe.

Harta trupului e vie
şi-am încercat să las durerea la hotar,
a fi sau a nu fi acuma mi-e totuna;
chiar dacă sufletu-mi e un iunie feeric.
am trecut de multe ori dincolo de întuneric,
și uneori visez că am găsit lumină,
și plâng, fac schimb de ochi cu luna plină.

Oare să-ncerc s-adorm
acceptând cioburile din picioare
ori să număr de la coadă la cap clipele?
La urma urmei, ce-i aia veşnicie?,
în lume mai miroase încă a nimicnicie,
mai bine mă leg de cer și-aştept afară,
mă doare sufletul şi nu mai vreau să doară.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*