Căţărare liberă

Scara stâncii mă atrage în astral,
nimic ordinar, nimic banal,
e mereu ceva de descoperit
încercând să ajungi la inima
acestui uriaș împietrit.

Iar gândul încet mă scapă din real,
mă metamorfozează cascadă-n ideal,
iar stânca-şi cere în înălţimi tribut:
carne pentru „a fi liber“,
şi strig încet, tăcut.

Captiv în a pietrei îmbrăţişare,
încerc să uit, deşi nu vreau uitare,
iar stânca-mi face declarații de iubire,
e atât de albastru cerul
şi ştiu că acolo sus m-aşteaptă nemurire.

Alunec, apoi m-atinge nepăsarea
şoptindu-mi languros: „te vrea depărtarea“.
Oare să fie drum cu unic sens
sau poate-i doar răscruce
spre sentiment albastru intens?

E o amăgitoare plutire către înapoi,
ești tu șoptind ori sîntem noi?
M-agăț de timp, un revers nefiresc,
şi mă încearcă un gând:
s-a terminat ori încă mai plutesc?

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*