Apă adâncă

Şi sufletul îmi va rămâne neschimbat,
lăsându-mă nescris de ploile de stele,
sunt îmbrăcat cu pantalonii mei de piele,
cu ochii în ecranul alb. Film voalat?

Priviri necolorate, doar întredeschise,
se pierd mult înainte de final, e un cimitir
în care mulţi, prea mulţi stau aşezaţi în şir,
viermii se hrănesc cu carne crudă, nu cu vise.

Şi-alerg râzând, ori las deasupra-mi cer tăcut
să-mi cânte şoapte, versuri cu cadenţă rară,
şi îmi păstrez pădurea vie, n-o las să moară,
copacii mei zâmbesc, iar zâmbetul mi-e scut.

Iubirea-mi este vie. Mi-e frică uneori pe stâncă,
mi-e frică uneori de întuneric, dar luna-i trează
şi-o trec prin suflet. Privind de sus, veghează.
Mă vezi? Păşesc pe apă. Oricât ar fi de-adâncă.

 

Călin Pavăl

 

Niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*