1.200 de kilometri pe bicicletă

14 mai – 27 mai 2005

Am ieşit în lume, de data asta la cel mai oficial mod posibil, pentru promovarea Sălajului în ţară şi, în special, a posibilităţilor de turism din judeţul Sălaj, PE BICICLETE ! Oficial, pentru că la realizarea acestui proiect a pus umărul şi Tiberiu Marc, preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj şi câţiva sponsori, printre care merită amintiţi Liviu Ciupe (Remat SA), Andrei Hodiş (Cemacon SA), Călin Onicaş (Rhonda ONY SRL), Ioan Morar (Nazareth Impex SRL), Daniel Mureşan (Simar SRL), Mircea Brînduşan (Ana Sport), Marius Avram (Săptămânalul Tândală) şi Vaszi Robert (Asociaţia Şanse Egale), fără de care expediţia nu ar fi putut lua o asemenea anvergură. Evident, ideea Turneului pe bicicletă îi aparţine lui Călin, care, după atâta tehnoredactare nu putea avea decât o minte odihnită, şi tot el a fost acela care a trasat, în cele din urmă, traseul acesta fiind hotărât pentru punctele: Zalău – Beliş – Scărişoara – Roşia Montană – Alba Iulia – Sighişoara – Sovata – Cheile Bicazului – Ceahlău – Topliţa – Bistriţa – Borşa – Baia Mare – Zalău, adică un frumos turneu de pedalat cale de vreo 1.200 de kilometri. Pe parcursul expediţiei, traseul a suferit modificări, iar asta din cauza costurilor foarte mari de cazare întâlnite pe parcurs, a bicicletelor, care au început să arate semne evidente de oboseală şi a noastră, cam accidentaţi. Dar, în linii mari, obiectivul a fost atins, din traseul original “picând” doar Bicazul, Ceahlăul, Borşa şi Baia Mare, turneul fiind, pe de altă parte completat cu Reghin şi Dej. Oricum, din cei 1.200 de kilometri propuşi au fost făcuţi circa 1.000. Cu “escaladarea” Apusenilor la 1.500 metri altitudine, pe biciclete, ceea ce nu prea s-a mai făcut până acum. Mai poate fi amintit faptul că, în loc de 15 zile propuse pentru derularea proiectului, acesta a fost finalizat în 13 zile, cu 4 zile de repaus forţat, din cauza ploilor. Asta înseamnă că s-a pedalat 1.000 de kilometri în 9 zile, din care 5 trasee au fost consecutive.

1. Zalău – Dealul Negru – Beliş – Staţiunea Fântânele

Am plecat din Zalău sâmbătă, 14 mai, pe la ora 10.30, aproape pe furiş, pentru că niciunuia din noi nu-i place publicitatea şi, într-un fel, am devenit nişte “vedete”. Nu ştiu dacă în sensul cel mai bun al cuvântului, pentru că majoritatea au fost de părere că suntem nebuni. Dar asta nu este o noutate, o ştiam de mult. Aşa că, ne-am încărcat cuminţi harnaşamentele pe biciclete, care cântăreau vreo câte 20 de kilograme, plus că fiecăruia dintre noi îi mai revenea şi căratului unui rucsac, aşa doar, ca să ţină mai drept spatele. Am avut unele emoţii, e drept, mai ales pentru panta Meseşului, care şi pe maşină mi se pare grea, dar Călin m-a încurajat. Şi am reuşit. Am făcut vreo două opriri pe Meseş, dar, în general, panta nu mi s-a părut din cale afară de grea. Nu ştiam ce urmează. Ne-am planificat 8 ore pentru a ajunge în Beliş, un drum de 95 de kilometri, distanţă care pentru noi nu trebuia să ne facă probleme. Ei, că de ştiam ce ne aşteaptă, luam rapid autobuzul.
Prima defecţiune ne-a oprit prin Fildu, unde mi-a sărit lanţul şi mi-a blocat roata. Până acolo, circa 50 de kilometri, totul a fost în regulă, deşi după Almaşu, drumul a început să urce lin. Am depăşit primul obstacol şi am dat cu ochii de Tetiş, ultimul sat din Sălaj, care face separarea de judeţul Cluj printr-o pantă luuuuuuungă, de vreo 5 kilometri, la sfârşitul căreia nu credeam să mai ajungem. La un moment dat era chiar frustrant, vedeam curbele cum se ascund în faţa noastră şi ne ziceam “acolo-i capătul”, da “pe dracu”, că după ce ajungeam acolo, panta îşi continua nestingherită urcarea. Până la urmă, cu limbile plimbându-ni-le pe ghidon, ne-a venit în ajutor un compactor de buzunar, de care agăţaţi, am mai urcat încă vreo doi kilometri. Ne-am zis, ok, gata cu greul, mergem lejer mai departe. Am ajuns aşa, storşi, în Huedin, oraş pe care l-am parcurs într-o pedală, ajungând în Călăţele, unde începea o nouă tură de urcuş, de data asta spre Apusenii spre care visam. E drept, drumul era extraordinar de frumos, o natură verde bogată şi impresionantă, dar pantele se succedau una după alta şi eu, cel puţin, coboram din ce în ce mai des de pe bicicletă, alegând calea împingerii ei. Asta până când îmi oboseau gambele, după care urcam din nou pe pedale şi tot aşa. Problema a fost că am depăşit cu mult estimarea noastră în ceea ce priveşte atingerea Belişului, noaptea coborând peste noi, fiind nevoiţi să ne scoatem lanternele într-o beznă în care nici nu mai ştiam sigur pe unde suntem. De fapt, ultima oră şi jumătate de traseu am făcut-o în beznă, urcând Dealul Negru ce, din punctul nostru, îşi merită pe deplin numele. Înjurând, aproape plângând de furie, am ajuns, în cele din urmă în Beliş, unde ne aştepta o pensiune în renovare. Aşa că ne-am continuat drumul, de data aceasta o coborâre de 3 kilometri, spre Staţiunea Fântânele, unde am bătut la porţile recepţiei aproape de miezul nopţii. După un drum de 13 ore, din care 8 petrecute pe bicicletă. Credeţi-mă, după un asfel de drum, pe bicicletă, nu mai ai chef de nimic altceva, decât de un duş fierbinte şi un pat. Nici de mestecat nu puteam. Aşa că am picat în paturi ca lemnele (deşi paturile ălea au fost cam scumpe, dar asta e, Fântânele e o staţiune scumpă) şi am băgat amândoi în priză gaterele, pentru că am impresia că la aşa ceva s-au gândit “vecinii”, când au trecut pe lângă uşa noastră şi au auzit zgomotele sforăiturilor trase.
A doua zi, duminică, ne-am trezit cu ploaia peste noi şi ne-am zis, ok, e bine, oricum nu eram în stare să pedalăm după efortul din ziua precedentă. Dar, chiar şi aşa, pe ploaie, am trecut la “inventarierea” barajului, a lacului de acumulare: o zonă superbă, o recomandăm tuturor care nu au trecut, încă, pe acolo. Staţiunea Fântânele se află la 1.050 metri altitudine, iar lacul de acumulare a fost “proiectat” pe un sat ale cărui garduri şi alte materiale lemnoase, plutesc fantomatic la marginea lacului, ca nişte suflete bântuite. Barajul este imens, mai ales dacă priveşti în gol pe cealaltă parte “uscată”, dar totul este înconjurat de stejari înalţi, ca de altfel toţi Apusenii, ceea ce dă o notă regală staţiunii. Călin spune că, în vremurile bune, se putea ieşii cu barca pe lac, dar acum debarcaderul este părăsit, iar bărcile nu se mai văd nicăieri. Panta pe care am coborât-o în beznă o urcăm, duminică, pe ploaie, dar efortul nu mai pare aşa uriaş. Mergem spre satul Beliş unde vrem să căutăm ceva de mâncare, pentru că, după preţurile de la cazare, ne imaginăm că şi cele de masă ar putea fi foarte ridicate. Dar, doar pe urmă ne dăm seama, uzi şi plouaţi după o căutare zadarnică a unei franzele, că am cheltuit mult mai mult decât ne-ar fi costat o masă decentă la restaurant. Dar, ce mai contează, forţele ne revin, încet-încet şi ne pornim să dăm o raită traseului pe care-l vom urma a doua zi – cel de trecere a Apusenilor. Drumul ar duce chiar peste baraj, după care la dreapta urmează o cale asfaltată care îţi scoate în faţă, la fiecare pas, un peisaj pe care ai tot sta să-l admiri. Teoretic, e plin de urşi pe aici, dar nu mă gândesc nici o clipă ce aş face dacă aş da nas în nas cu un asemenea animal. Cel mai probabil, ne-am împrieteni. Ploaia se opreşte spre după-amiază, iar noi trecem la verificarea stării bicicletelor: până acum, totul pare în regulă, dar ştim – urmează un traseu extrem şi e mai bine să fi pregătit. Apoi, tragem noaptea peste staţiune şi trecem pe somn.
Dimineaţa ne întâmpină rece, cu ceaţă, ca după ploaie, dar nu plouă. Scoatem bicicletele din cameră şi nu durează mai mult de două minute să trecem barajul. Urmează cel de-al doilea traseu.

2. Fântânele – Poiana Horea – Mătişel – Horea – Albac – Vadu Moţilor – Câmpeni

Pornim în dimineaţa de 16 mai, pe o vreme destul de ambiguă, în cel de-al doilea traseu al nostru, prin care avem de gând să traversăm, efectiv, Apusenii, pe la Poiana Horea-Mătişel, la altitudinea de 1.500 metri. Nu ştim ce ne aşteaptă pe drum, ploaie urşi, etc, dar pornim spre cei 65 de kilometri montani cu forţele refăcute, fără nici un dubiu că nu am fi în stare de a face ce ne-am propus.
Nici o problemă până în satul Poiana Horea, peisajul este superb, extrem de reconfortant, iar pedalarea este destul de uşoară, chiar dacă drumul este plin de pante, mai mici şi mai mari. E un drum circulat, la început, şi întâlnim în cale mulţi şoferi care ne fac amical cu mâna, urându-ne succes. La un fel de poeniţă situată în apropierea marginii drumului, dăm nas în nas cu nişte nemţi, care şi-au petrecut noaptea în rulotă. N-or fi auzit de urşii din zonă. Ajungem în Poiana Horea, situată cam la 20 de kilometri de Fântânele şi ne simţim în forţă. Însă, pedalând în continuare, drumul asfaltat dispare, încet-încet sub roţile noastre, oferind loc unui drum pietruit, bolovănos, care urcă abrupt.
Pedalez cât pot, Călin e în faţă şi el rezistă mai bine, dar eu apelez, din ce în ce mai des, la soluţia împingerii bicicletei. La un moment dat, epuizat, îmi vine să dau cu bicicleta de toţi pereţii, caut rost de scandal cu Călin, bănuiesc că era vorba de momentul ăla psihologic care intervine la o asemenea încercare. Îmi dau seama că greşesc, îl las pe Călin să o ia în faţă, în timp ce eu abandonez bicicleta pe marginea drumului şi intru în pădure. E atâta linişte acolo, parcă e o altă lume, e ca şi cum, prin trecerea unei perdele, ai fi trecut dincolo: ciripit de păsărele, mai încolo o căprioară îşi iţeşte nasul, iar atmosfera oferă, aproape, ceva protector şi în acelaşi timp liniştitor stării de tensiune în care mă aflu. Mă las uşor pe un trunchi de copac şi las pădurea să intre în mine. Nu e prima dată când recurg la asemenea metamorfoză, am mai încercat şi merge. Şi de data asta o simt, e ca şi cum o mână ar şterge toate necazurile pe care le resimt, iar o altă mână dă forţă ce intră, intră şi intră în mine.
Deschid braţele larg, inspir adânc şi mă îndrept, din nou, spre drumul unde mi-am abandonat bicicleta. De data asta aproape că o smulg de la pământ, urc pe ea şi, în nici câteva secunde, ajung în vârful trecătorii, care este marcat de o poartă de lemn, ce anunţă trecerea în judeţul Alba. Suntem din nou sus, după o urcare de circa 20 de kilometri. La 1.500 de metri. Trecem la coborârea Apusenilor, dar din păcate drumul e la fel de bolovănos. Urmează câteva sate în care ocupaţia principală a localnicilor este exploatarea lemnului. Fiind după ploaie, pentru că nu de mult a trecut peste noi o rafală scurtă, la fel de domestică ca şi Apusenii, ne umplem de noroi, dar ce mai contează, “călărim” Apusenii, la o viteză ce abia ne permite să nu ne rupem bicicletele. Vedem, ici-colo câteva case, într-o vale, în alta, oamenii de aici trăiesc la modul cel mai singuratic posibil. Cred că, într-un fel trăiesc în afara timpului şi sunt, totuşi fericiţi, fără să fie la curent cu cele ce se întâmplă în jurul lor. Ajungem în primul orăşel de după Apuseni, la Albac, o localitate mică, dar drăguţă, de munte, unde căutăm primăria. Găsim clădirea, uşile sunt deschise, luminile aprinse, însă nu dăm peste picior de om. Întrebăm în stânga şi în dreapta, primarul tocmai a plecat. Lăsăm pe birou un prim pachet cu invitaţie în Sălajul turistic, ne semnăm, stingem lumina şi ne punem, din nou, fundurile pe biciclete. Pedalăm înspre Câmpeni, oraş în care ajungem pe la 7 seara. Avem noroc, la Hanul Moţilor găsim o cameră liberă, ne curăţăm bicicletele, pe a mea chiar trebuie să o desfacem, la blocul pedalier, pentru că bătea destul de tare. Urmează o oră de chei şi surubelniţe răsucite, dar îi dăm de capăt şi putem, în sfârşit, să mergem la un duş. După care ne dăm voie să năvălim în restaurant, unde ne răsfăţăm cu o masă completă. Trebuie să ne refacem complet, în doar câteva ore pornim pe un alt traseu dificil. Spre Alba.

3. Câmpeni – Abrud – Zlatna – Alba Iulia

Nici urmă, în dimineaţa de 17 mai, a oboselii acumulate de trecerea, cu o zi în urmă, a Apusenilor. Pornim în trombă de la Hanul Moţilor şi ieşim din Câmpeni, chiar pe acolo pe unde am intrat cu o seară înainte, ocolind circa 10 kilometri, pentru că nu ne-am dat seama că din centrul oraşului, un alt drum face joncţiune spre Alba. Nu contează. Chiar după ce am trecut de oraş, ne prinde din urmă o ploaie măruntă, aşa că suntem nevoiţi să ne îmbrăcăm pelerinele. Pedalăm în ploaie, gândindu-ne cu un pic de groază la cei 80 de kilometri ce ne aşteaptă. Totuşi, înainte de a ieşi din oraş, urcăm treptele primăriei şi stăm de vorbă cu viceprimarul Câmpeniului, îi dăm mesajele şi pliantele noastre, la care el ne urează succes în demersul nostru. Nu trece mult timp şi norii dispar de pe cer, iar noi străbatem în trombă Abrudul. Urmează Zlatna, peste care trecem aproape fără ca să ne dăm seama. Habar nu am de unde avem atâta energie în noi, totul merge ca uns. Urmează un sat, Feneş, ce ne atrage privirile cu nişte stânci ciudate, ca nişte cupole, după care dăm şi peste un indicator care arată un drum spre Cheile Feneşului. Hotărât lucru, traseul merită făcut încă o dată, pentru că de data asta, cu toţi nervii din picioare puşi în slujba pedalei, nu ne putem permite o căţărare liberă. Deşi ne cam furnică tălpile. Dar vom reveni. Aşa ceva nu se iartă şi nu se uită. Drumul devine ceva mai greu pe traseul Bucium-Cerbu, unde avem de urcat o pantă de 10 la sută, lungă-lungă, ce nu e mai termină. Mai împing, din când în când, bicicleta. Ajungem pe un fel de podiş, de unde se mai vede o porţiune de pantă abruptă ce trebuie urcată. Ne suim pe biciclete şi, culmea, în loc să dăm înapoi sau să mai facem o oprire de respiro, urcăm panta în trombă, aproape nevenind să ne credem ochilor. De sus, putem vedeam toată grozăvia: un drum şerpuitor, ce urcă, urcă, cale de câţiva kilometri. Dar acum urmează coborârea. Pe care, după drumul bun ce-l avem sub roţi, suntem hotărâţi să-l gustăm din plin. Ne luăm degetele de pe frâne, oricum nu a rămas mult din ele, după coborârea din Apuseni, când am frânat mai tot timpul, pentru că altfel ne rupeam bicicletele, şi lăsăm roţile libere. Atingem chiar 60 de kilometri pe oră, aproape că zburăm. Iar coborârea e la fel de lungă, ca urcuşul. Suntem încă la altitudine destul de ridicată, iar peisajele ce ni se dezvăluie sunt superbe. Mai facem câteva poze şi pedalăm mai departe. Uimitor, în apropiere de Alba, după 8 ore de pedalat la greu, în loc să ne târâim, mai facem şi un sprint de vreo 10 kilometri. Şi suntem în oraş. Unde căutăm loc de cazare. Călin îl întreabă pe primul om care i se pune în cale despre un astfel de loc, dar culmea, persoana e din Germania şi nu cunoaşte împrejurimile. Apoi, dintr-o întrebare în alta, ajungem la Pensiunea Flamingo, drum spre care trecem prin porţile fortăreţei. Cazare, duş, ne pregătim pentru celălalt tur de forţă, Alba – Sighişoara.

4. Alba Iulia – Mediaş – Sighişoara

Avem timp să vizităm oraşul. E superb, cu zidurile ălea groase ce înconjoară fortăreaţa şi cu Catedrala Ortodoxă în care chiar şi eu, care nu prea am obiceiul să calc în biserici, simt nevoia să o vizitez. Mergem, apoi, spre Consiliul Judeţean Alba, unde dăm peste o secretară destul de distantă, care ne ţine într-un picior, spunându-ne că preşedintele nu are timp de noi. Nici noi nu avem timp de ei, ne aşteaptă o zi de pedală, aşa că ne lăsăm materialele şi plecăm.
Aveam oarecari dubii în ce priveşte traseul acesta, lung de vreo 130 de kilometri, aşa că ne hotărâm, pe drum, să facem oprire în Mediaş, situat la vreo 80 de kilometri de Alba şi să atingem Sighişoara doar a doua zi. Aşa că nu forţăm deloc. Pedalăm uşor, simţindu-ne, deja, ca acasă pe scaunele bicicletelor. Ajungem în Blaj, unde căutăm primăria, găsind nişte persoane deosebit de drăguţe, inclusiv primarul, care se arată entuziasmat de modul nostru de a ne promova judeţul. Mergem mai departe, trecem prin Copşa Mică, pe un soare scandalos de puternic, am rămas deja fără două rânduri de piele pe antebraţe. Pe la 8 seara, intrăm în Mediaş, dar durere, aflăm că în oraş se desfăşoară Zilele Saşilor şi, ca urmare, toate hotelurile şi motelurile sunt ocupate de nemţi. Prindem din zbor că la vreo 20 de kilometri s-ar afla un motel numit Dracula şi ne îndreptăm acolo, nu avem ce face, nici măcar la motelul staţiei de benzină nu mai găsim locuri libere. Noaptea coboară încet peste noi, iar de Sighişoara ne despart vreo 40 de kilometri. Peste puţin timp, ajungem să pedalăm în beznă, pe un drum european foarte încărcat de tiruri, aşa că ne scoatem lanternele şi ne aprindem stopurile. Curând, bezna ne învăluie, iar noi suntem tot într-o pedală, în căutarea bornelor kilometrice, care să ne arate pe unde suntem. Facem din ce în ce mai des popasuri, plusul acesta de drum nu era programat, dar nu avem ce face. În noapte, dăm nas în nas cu un alt biciclist, un paznic dintr-un sat din apropiere, care ne dă vestea bună că Sighişoara e doar la vreo 10 kilometri distanţă. Şi vestea proastă că motelul Dracula e doar pentru şefi. De scump ce e. Chiar înainte de a intra în Sighişoara, mai avem de urcat o pantă lungă, dar lină, cu toate acestea trebuie să oprim de vreo două ori, pentru că muşchii picioarelor nu mai răspund la comenzi. Intrăm, în cele din urmă, în oraş, vedem nişte indicatoare cu pensiuni, mai întrebăm chiar şi de o patrulă de poliţişti, după care ajungem la două pancarde luminate, ce ne umple de bucurie. Pentru scurt timp, însă, pentru că într-una din pensiuni vor să ne cazeze cu mai multe persoane în cameră, ceea ce noi nu putem accepta. Mai facem câteva încercări, după care, pe la 11.30 noaptea, batem la uşa Casei Costea, o pensiune rustică, deosebit de frumoasă şi plăcută, cu nişte oameni primitori, unde ne vom petrece circa 3 zile. Suntem frânţi, aşa că facem doar un duş şi ne prăbuşim în paturile moi. În scurt timp, intră în funcţiune gaterele. Sforăim ca nebunii. Am făcut, din nou, un drum de 10 ore.
Sighişoara – înapoi în medieval
Dacă vă rătăciţi, vreodată, în Sighişoara, vă recomandăm, la modul cel mai călduros probabil, pensiunea Casa Costea. Vă veţi simţi, nu numai ca acasă, ci, oarecum, şi într-un alt timp, datorită aranjamentelor rustice pe care le oferă. Noi am stat aici trei zile, oarecum şi în caz de forţă majoră, din cauza ploilor, dar şi pentru că ne-a plăcut foarte mult.
Ei, cu Sighişoara e altă treabă. Pentru cineva care o descoperă pentru prima dată, locul este splendid. Am bătut, trei zile la rând, drumurile cetăţii, vizitând muzeul, turnul cu ceas, etc, chiar şi cimitirul. Puţina ploaie a reuşit să mai ţină pe la casele lor turiştii care, chiar şi în acest timp, de nesezon, au năvălit în număr mare în cetate. Am fost la Primăria Sighişoara, instituţie cocoţată şi ea în Cetate, unde am fost lăudaţi pentru ideea noastră de a face propagandă judeţului turistic Sălaj. Printre altele, trebuie să atragem atenţia asupra unei atracţii turistice extrem de importante, adică Pizzeria din centru şi cofetăria de lângă ea, două puncte foarte importante şi unde poţi să te simţi bine fără prea mulţi bani. Mai ales la cofetărie, cu prăjiturile alea apetisante şi cu patroană blondă şi mai apetisantă. Merită văzute (şi gustate!). Ei, şi să nu uităm de Vila Franca, unde este şi loc de camping şi de unde cetatea se deschide extraordinar de frumoasă, în depărtare.

5. Sighişoara – Atid – Sovata

Un traseu pe care cred că nu-l vom uita niciodată. Greu, 80 de kilometri, parcurs în circa 7 ore, din care două la împins biciclete. Totul a decurs normal, chiar plăcut, până când am părăsit drumul naţional la Cristur. Opream tot mai des şi ne consultam harta, una turistică, care până atunci nu ne-a lăsat baltă. Pedalam pe un drum judeţean, la început destul de bine întreţinut, dar care, mai încolo, a început să fie tot mai asemănător cu cele din Sălaj. Şi ajungem, într-un târziu, în satul Atid, unde, conform hărţii, drumul se bifurca şi noi trebuia să o cotim la stânga. Pedalam uşor, în soarele nemilos, pe un drum sătesc complet de pământ, răsucindu-ne gâturile după ceva indicatoare, nimic. Întreb, în cele din urmă, de o femeie aflată în curtea unei case, dacă mergem bine spre Sovata, iar ea zice că da, doar că drumul e cam prost. Ne gândeam că mai prost nu are cum să fie. Şi-i dăm înainte cu pedalatul, când, la ieşirea din sat “drumul” ne este tăiat de un râu. Ne tot uităm după un podeţ, nimic. Mergem un pic în sus, la fel, în jos, râuleţul este la fel de lat, adică de vreo 7-8 metri, peste tot. Nu avem ce face, trebuie să trecem prin el, oricum nu părea prea adânc. Dau în spate, un pic, să-mi pot lua avans, bag în viteză şi mă îndrept spre râu. Nu apuc, însă, să fac nici 3 metri, că roţile mi se blochează în bolovanii din râu, care nu se vedeau, şi mă împotmolindu-mă, în plin avânt, cad de pe bicicletă, lovindu-mă zdravăn la ambele tibii. Călin, nici el mai breaz, deşi a văzut ce am păţit, îşi ia şi el avânt şi intră în râu. Şi roţile sale se blochează, Călin căzând, şi el, de pe bicicletă. Dar el o păţeşte mai rău, pentru că, ca să nu-şi scape bicicleta în râu, se răsuceşte în cădere şi-şi loveşte spatele. La coloană, unde a mai avut o accidentare nu cu puţin timp înainte de a pleca în turneu. Acum e mai rău. Nu se mai poate dezdoi de mijloc. Ieşim, în cele din urmă, din râu şi ne continuăm drumul, aşa accidentaţi cum suntem, cu adidaşii plini de apă, lipăind pe pedale. Şi greul, se pare, doar acum începe. Drumul, care nici pe departe nu seamănă a drum, urcă, urcă, nici măcar nu putem pedala, pentru că solul e plin de bolovani care ne-ar distruge bicicletele. Cu soarele în cap, ajungem, în fine, într-un alt sat, în Atiu, situat undeva chiar prin împrejurimea Munţilor Ghiurghiului, din Orientali. Un loc complet uitat de Dumnezeu. Suntem ca pierduţi prin spaţiu şi siguri că nu suntem pe drumul cel bun. Întrebăm, în cele din urmă pe cineva, dacă, cumva, suntem totuşi pe drumul cel bun spre Sovata, iar acesta ne răspunde că da, doar mai trebuie să coborâm 5 kilometri, apoi dăm de drumul naţional, iar de acolo Sovata e aproape. Începem coborârea, pe un drum la fel de prost, în timp ce cerul este brusc acoperit de nişte nori negri, răzbunători, ce-şi arunca fulgerele în căutarea noastră. Nici într-un loc nu putem sta, lăsăm bicicletele la liber, roţile saltă bezmetice pe drumul greu, iar fulgerele ne ratează, avem impreasia că la doar câţiva paşi de noi. Într-un târziu, după coborârea unei pante care chiar că nu ne-a făcut nici o plăcere, uzi din nou, ajungem la drumul naţional, unde ne întâmpină un indicator de pe care citim cu stupoare că Sovata este la 13 kilometri de noi. E clar, am ratat drumul. Totuşi, undeva prin Atid trebuia să o luăm la dreapta, conform hărţii trebuia să ieşim undeva înainte de Sovata, iar noi am ieşit în urma Sovatei, la 12 kilometri. Nu avem ce face, suntem muraţi, loviţi, nervoşi, dăm din pedale prin ploaie, iar autoturismele care trec pe lângă noi ne împroşcă şi ele, cu apă. Ajungem în Praid, unde ploaia se opreşte, în sfârşit. Un loc drăguţ, dar noi nu mai suntem pe lungimea de undă necesară acestui lucru. Şi, în cele din urmă, ajungem în Sovata.
Cândva, demult, am mai fost în Sovata, cu părinţii, dar nu-mi amintesc prea mare lucru de staţiune. Acum, cu drumurile sale proaste, nu-mi prea face o impresie bună, chiar de la bun început. Vedem un camping, cu nişte căsuţe cochete, dar administratorul ne spune că tocmai i-au plecat clienţii şi nu a apucat, încă, să schimbe aşternuturile. Mergem mai departe, spre staţiune şi ne cazăm, în cele din urmă, la o pensiune. Avem nevoie de un duş rapid, chiar dacă toată ziua am fost udaţi. După care facem un tur al staţiunii, la Lacul Ursu şi Aluniş, care arată ca părăsite, cu apa murdară şi cu debarcaderele în paragină. Nu prea mai avem ce vedea pe acolo, suntem chiar dezamăgiţi. Tragem rapid cortina, iar a doua zi zburăm rapid din acel loc.

6. Sovata – Reghin

Călin se trezeşte cu o durere urâtă de spate, la un moment dat am impresia că nici nu mai poate coborî din pat. Oarecum, după mai multe încercări şi sedat cu algocalmine, reuşeşte chiar performanţa să se îmbrace şi, uşor, într-un ritm lent, părăsim Sovata. Mergem spre Reghin, nu mai putem face bucla spre Cheile Bicazului. Am discutat despre asta în seara precedentă, fondurile ne-au scăzut simţitor, suntem şi accidentaţi, iar bicicletele, vai de capul lor.
Uimitor, drumul spre Reghin e deosebit de plăcut: e mai mult în urcare, dar o pantă uşoară pe care abia de o simţi. Pedalăm uşor, Călin se resimte după accidentarea din ziua precedentă, oprim destul de des. Eu, cu tibiile mele lovite, mă descurc. Mi s-au umflat, un pic, dar acum sunt bine. Adidaşii ne sunt şi acum uzi şi e foarte neplăcut în ele. Călin zice că put ca şobolanii, oricum, el a avut timp să le miroase – nu prea a putut dormi din cauza coloanei. Traseul e tot cu soarele în faţă, dar câteodată mai bate câte un vânt plăcut, aşa că e suportabil. Şi ajungem, în cele din urmă, în Reghin, unde ne cazăm chiar la motelul de la intrarea în localitate. Urmează acelaşi scenariu: duş prelungit, pentru că, abia apuc să mă săpunesc, se ia curentul şi rămân, aproape o oră, fără apă. Stau sub duşul secat şi înjur în ritmuri băştinaşe. După mine, intră Călin la duş, şi el o păţeşte la fel. E rândul meu să râd de el. După care mergem să vizităm oraşul. Reghin-ul ne-a lăsat o impresie foarte plăcută: un oraş curat, cochet, cu un parc central foarte drăguţ. Somn.

7. Reghin – Bistriţa

Obosiţi, cu aceleaşi dureri, ieşim, din Reghin, a doua zi, nu înainte de a opri la Primărie, unde ne lăsăm mesajele şi pliantele. Şi aici am fost foarte bine primiţi. E o dimineaţă frumoasă, bună pentru o pedală de 70 de kilometri, la cât se află Bistriţa. Drumul trece pe lângă o grămadă de pensiuni, construite în nişte locuri foarte frumoase, cu pădure, aer curat etc. Oprim la una dintre ele, la Glasul Pădurii, şi ne mirăm, cât de nesimţiţi pot fi unii oameni, care-şi aruncă gunoaiele oriunde, numai să nu le pună în pubelele care-s mari cât China şi goale. Ne prinde o ploaie şi stăm, cuminţi, să treacă, dar picurii nu vor deloc să se rărească. În cele din urmă, intrăm în pensiune şi luăm un dejun. Timp în care se opreşte şi ploaia, lăsând în urmă o ceaţă densă. Urmează o coborâre, pe care prindem iarăşi viteze infernale. Parcă am fi nişte cavaleri medievali, călare pe cai sălbatici. Intrăm în comuna Galaţii Bistriţei, o comună foarte lungă, care ne întâmpină cu o pantă de 10 la sută, care ştim, ne va face probleme. Abia apuc să pedalez câteva sute de metri în sus, nu mai pot, sunt rupt, mă dau jos de pe bicicletă şi o împing. Călin, cu coloana sa, optează pentru pedalat, lui îi e mult mai uşor aşa. Dar nici la împins nu merge, aşa că urc din nou şi scot tot untul din mine, încercând să trag, ca aspiratorul, mai mult aer în piept. În sfârşit, sunt şi eu sus, pe culme, unde mă aşteaptă un Călin la fel de rupt ca mine. Dar, vom coborî din nou, în viteză. Ne apropiem de Bistriţa, unde, la 10 kilometri de oraş, drumul se bifurcă şi, cică, unul european, o ia spre oraş. Un drum european în stare proastă, cum rar am văzut. Şi călărit de convoaie de maşini. Această parte a drumului ne oboseşte chiar mai mult decât tot traseul de până acum. Ajungem, după mai multe opriri, în Bistriţa, unde ne cazăm la Pensiunea Ştefan. E scumpă, dar nu avem ce face. Duş, după care ieşim în prospectare.

8. Bistriţa – Dej

Ne trezim ceva mai în forţă, facem rapid bagajele şi pornim spre Consiliul Judeţean, unde suntem primiţi foarte bine. Cei de acolo ne şi întreabă dacă ne pot ajuta cu ceva. Cu ce să ne ajute?
Facem cale întoarsă pe drumul european, pornind spre Dej. Alţi 70 de kilometri. Cel mai urât traseu din câte le-am făcut până acum. Cu soarele bătându-ne, permanent în cap, cu un vânt puternic din faţă, cu o circulaţie infernală, cu şoferi, nişte adevăraţi demenţi ajungem în Dej seara. Nimic de văzut pe drum. Doar o fâşie lungă, nesfârşită de asfalt, aflat în condiţii destul de proaste. Un adevărat traseu antipedală.
Ne cazăm în Dej la Hotelul Someşul, cu ultimii bani din buzunare, după care mergem să ne plimbăm prin oraş. E un sentiment destul de ciudat să ştii că te afli atât de aproape de casă, după ce ai străbătut un Ardeal întreg. Sperăm să nu ne facă vreo fiţă bicicletele şi să ne ducă până acasă.

9. Dej – Jibou – Zalău

Lăsăm ultimul pachet cu invitaţii în Sălajul turistic la Primăria Dej şi pornim spre casă. În loc să mergem spre Baia Mare, pe drumul european, iar la Răstoci să o cotim spre casă, alegem drumul judeţean prin Bobîlna, despre care unii spun că ar fi destul de prost de circulat. Dar a mult mai scurt. Şi, surpriză, drumul, cu excepţia câtorva gropi, e chiar foarte bun. Iar peisajul e superb. E ceva apropiat zonei Subcarpaţilor. Avem de urcat o pantă lungă şi grea, chiar înainte de a intra în Sălaj, pantă pe care o luăm în mai multe reprize. Ajungem în Sălaj, facem o haltă, deja suntem acasă, deşi mai avem de pedalat vreo 20 de kilometri. Dar, nu ştiu cum, prindem aripi, şi suntem, mi se pare, în câteva clipe, în Surduc, iar de acolo, doar la distanţă foarte scurtă de izvorul de la Pietricica Varului, unde oprim. Culmea, la doi paşi de Jibou, oraşul meu, suntem chiar emoţionaţi. De ce? Doar am mai fost plecaţi de multe ori de acasă. Şi, intrăm, în cele din urmă în Jibou, punct final pentru mine, în timp ce Călin mai are de acoperit un traseu de 24 de kilometri, până în Zalău. Ajunge greu în oraş, e mult mai urât să pedalezi singur şi se uită tot timpul în urmă să vadă dacă-l urmez. Pentru că, vreme de 12 zile doar asta a făcut. Dar ajunge cu bine acasă şi mă anunţă pe telefon că e ok.

Misiune îndeplinită.

V-ar veni să credeţi că, a doua zi după ce am ajuns acasă, am fi plecat, din nou, la drum? Cu bicicletele.

 

Deak Zoltan

 

1 Comentariu

  1. Erica says:

    You post interesting articles here. Your website deserves much more visitors.
    It can go viral if you give it initial boost, i know very useful tool that can help you, just search in google: svetsern traffic tips

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*